Mihail Kogălniceanu (Caramurat): Tablou etnic și social de acum o sută de ani

O comună înfloritoare, cu o istorie aparte. Un loc frumos unde oamenii au sfințit locul, unde trecutul frumos iese la iveală la tot pasul, fie în străzile late sau în casele mari, cu odăi înalte. Paradoxal sau nu, localitatea Mihail Kogălniceanu s-a dezvoltat mult dar…pare aceeași. Cu locuitori calzi și buni, curți îngrijite, case frumoase, parc generos, străzi aliniate parcă cu rigla.

„În 1885, a colonizat guvernuI roman între Caramuratul tătăresc și cel nemțesc și Români dein Transilvania (Mocani). Cine vine dela Constanta la Caramurat, traverseaza așezările celor trei neamuri, care, în multe privinte, reprezinta trei lumi deosebite”, se arată într-un volum apărut în 1926, „Coloniile germane din Dobrogea” scris de un profesor de la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța, Ioan Georgescu. Autorul ne înfățișează o localitate modernă și deosebit de atrăgătoare. „Cararnuratul e, poate, cea mat frumoasa colonie dobrogeană. Tabloul ce ni se înfățișează aici într’o Duminecă de primăvară frumoasă e de un farmec neuitat. O stradă largă, de 25 de m., dreaptă și întinsă ca masa, curățită de orice murdărie și buruiană, strălucește de curățenie. Ziduri înalte de 1’/2 m., spoite alb, închid curțile dinspre stradă și formează două linii lungi, luminoase, deasupra carora își pleacă crengile salcâmii înverziți. Porți cu arcuri de dimensiuni monumentale și lungi șiruri de mărețe colonade conduc în înteriorul caselor și gospodăriilor acestor țărani fruntași. Casele Iuminoase și strălucitoare de curățenie au frontul spre strada roșu, vânăt sau violet și geamurile verzi sau albastre. Acoperisul caselor încă e din olane de diferite culori. În curte au și bucătărie de vară, apoi magazii și beciuri (pivnițe). Dintre ramurile pmilor fructiferi răsar coliviile porumbarelor. Trainice și bine întreținute sunt și grajdurile și toate celelalte acareturi economice. Pretutindeni ordine, curățenie și culori încântătoare. Fiind așa de bine înstărită, nu e mirare că această comună e mai înaintată decât altele din Dobrogea și în privința culturală.”

Acum un secol existau disticții clare între locuitorii din Mihail Kogălniceanu de astăzi: într-un fel arăta ceea ce astăzi am numi cartierul tătăresc, altfel cel al nemților și diferit era de cele două și cel al locuitorilor români. Diferențele țin și de cultura proprie, de obiceiuri dar și de mentalități și năravuri.

„In partea tătărească șoseaua e ca în stepă. Nici un pom, nicio îngrăditură nu arată marginele unei curți de celelalte. În dreapta și în stânga șoselei risipite neregulat se văd bordee sărăcăcioase cu pereți de lut și acoperiș de stuf. Totul pare ruină, sterp și sec, fără verdeață și fără viață. Înaintea bordeelor, pe rogojini sau pe pajiștea uscată, șed turcește femei și copii.
După aceea tabloul se schimbă. Case respectabile se aliniază strâns lângă șosea, cu cerdace, pridvoare și prispe îngrijite frumos numai la față, dosul și unele părți din Iăuntru rămânând mai puțin îngrijite. La mijloc o clădire modernă: banca românească și o biserică pompoasă, cum obișnuesc Românii să zidiască și în cătunele cele mai mici. Înaintea caselor, după bunul obiceiu românesc, se gasesc grădinițele de flori sau livezile de pomi fructiferi. E însă și multă murdărie și bălării urâte.
Dintr’o dată strada se lărgește și e ireproșabil îngrijită. Suntem în Caramuratul nemțesc. Ori unde te uiți vezi așezări trainice de gospodari vrednici cari știu ce e ordinea și curățenia.”

Așa arăta, acum un secol, localitatea Mihail Kogălniceanu. Cu aproape două decenii mai devreme, în zori secolului trecut, în „Marele dicționar geographic al României (1899)” alcătuit și prelucrat de George Ioan Lahovari aflăm despre același Cara-Murat că „în partea de Est (casele) sunt bine zidite, înconjurate cu grădini şi dispuse pe 4 uliţi paralele; aceasta este partea de curînd formată; partea vechiă este situată la V. formată din case avînd fiecare grădina sa, dar risipite la capătul văei CaraMurat.” Același Ioan Lahovari ne dă informații și despre populație: „Populaţiunea sa totală pe 1896 este de 320 familii, cu 1569 suflete”. Își închipuia, oare, vreunul dintre locuitorii de acum un secol că populația localității va fi, conform recensământului din 2021, de 9103 locuitori?!

Sursă foto: Anuarul germanilor dobrogeni (1957)