Românii dobrogeni din timpul stăpânirii turcești

Bogdan Bola, autor

Astfel de povești despre istoria noastră, a Dobrogei, sunt foarte puțin știute. Și nici eu nu aș fi dat de ele dacă nu aș fi primit în dar o carte scrisă aproape acum 100 de ani, la 1928, de către învățătorul Apostol D. Culea. Aceasta se intitulează, mai mult decât sugestiv, „Cât trebuie să știe oricine despre #Dobrogea. Trecutul – prezentul – viitorul.” Din păcate, astăzi încă sunt unii care contestă existența românilor dobrogeni pe aceste meleaguri
Cartea are și un „cuvânt înainte”, lăsat de”ostenitor” – superb spus – adică de scriitor: „S’a scris această carte din însărcinarea Casei Școalelor pentru cinstirea unei jumătăți de veac de când România și-a așezat hotarul în vadul Mării Negre”. Iar fotografia de mai jos reprezintă o „Vedere din Dobrogea pe la jumătatea veacului trecut (1850), desen de Doussault”. Acesta a fost un pictor și desenator francez, care a realizat acuarele și litografii pentru „Albumul moldo-valah”, călătorind prin Țările Române între anii 1843-1844.

„Dar după așezarea turcilor în Dobrogea, ce vor fi făcut românii băștinași ai pământului, câți or fi rămas? Precum spun călătorii streini, satele turcești erau mai numeroase spre malul Mării, cele tătărăști în mijloc, iar românii au trebuit să se retragă mai spre Dunăre. Sate rari de tot, pe funduri de văi cu izvoare de apă atât de rari, că Dobrogea părea totuși o pustietate.
Următoarea întâmplare arată cât de bine cunoșteau românii Dobrogea: Prin anii 1444, pornise o cruciadă sub comanda ardeleanului Ion Corvinul, spre a desrobi pe creștinii căzuți sub turci. Luă parte și un corp de 4000 călăreți ai domnului Munteniei, conduși de Vlad Țepeș. Oastea creștină fu biruită la Varna de numărul cel mare al turcilor și câtă a putut scăpa, a luat drumul Dunării. Parte din fugari fură trecuți Dunărea de <valahi> cu luntrea.
Ion Corvinul cu Românii <cari sunt singurii ce cunosc aceste locuri> (scriau istoricii unguri și polonezi ai bătăliei) apucară prin Dobrogea <un pustiu unde nu se găsește nimic pentru trebuințele omului>, și numai în două zile ajunseră la vadul Hârșovei pe unde trecură în Muntenia. <Cei cari fugeau fără de români, își alegeau drumul fără nicio judecată> și rătăciră zile și nopți. <Aceia cari n-avură călăuze români, ajunseră sau în locurile turcilor sau pieriră, fie rătăcindu-se, fie de foame, fie de frig>.
Desele năvăliri ale tătarilor și turcilor dobrogeni în Țara Românească și Moldova, aduceau cu ele și un însemnat număr de robi cu familiile lor pe care așezau în Dobrogea ca să le muncească țarinele, în vreme ce ei erau duși la războaie și pradă. Călătorul turc Evilia Celebi, prin 1651, spune că <sultanii cucerind aceste pământuri dela moldoveni și valahi, au adus în ele turci și tătari>.
Dar populația românească din Dobrogea sub turci a sporit și mai mult în cursul veacurilor, prin emigrări. Când boerii și domnii apăsau cu birurile și cu toate angaralele unei adevărate robiri, țăranii români treceau Dunărea în Țara Turcească, unde erau mai mulțumiți cu dijma din agonisita lor.
După moartea lei Mihai Viteazul, atâția țărani fugiseră în Dobrogea, că domnul Munteniei, Radu Șerban, trecu cu ceva oaste să-i aducă cu sila îndărăt. Dar țăranii se împotriviseră să se mai întoarcă în robia boierilor. Un martor italian scrie că Radu Șerban a avut o adevărată luptă cu țăranii români din Dăeni (jud.Tulcea): <Dăenii e aproape un oraș unde s-au îngrămădit multe mii de români cu familiile lor, fugind de apăsarea voievozilor Moldovei și Valahiei (Muntenia)>.
Oastea lui Radu Șerban avea puține luntrii de butuci scobiți ca să treacă Dunărea câte puțini soldați odată. <Țăranii se strânseră la un loc, că părea o armată numeroasă și văzându-ne din vârful dealului că devale, la mal, eram puțini, năvăliră cu furie asupra noastră că abia puturăm să ne urcăm în butuci…>
Unii soldați au fost uciși, iar alții s-au înecat.”