Anexarea Cadrilaterului. Regele Carol I și generalul Averescu, suprinși pe câmpul de luptă

Bogdan Bola

La finalul Primului Război Balcanic, încheiat cu o victorie zdrobitoare a Ligii Balcanice și alungarea definitivă din Europa a Imperiului Otoman, mulți sperau că pacea va dăinui… Însă, deși câștigă războiul, dorințele de preamărire ale învingătorilor își spun cuvântul și statele balcanice încep în curând să se certe pe teritoriile obținute. Bulgaria, care avusese rolul militar decisiv, credea că are dreptul la o parte mai mare din Macedonia decât Serbia. Bulgarii erau încurajați și de faptul că ministrul de externe al Austro-Ungariei, Berchtold, le-a sprijinit cererile din moment ce prefera o Bulgarie Mare unei Serbii Mari.

Practic, în afara Muntenegrului, celelalte trei state se visau imperii:

➡️ Bulgaria dorea refacerea teritorială a ţaratului lui Simeon, de dinaintea stăpânirii otomane, cu mult peste delimitările teritoriale din 1912. Încurajaţi după 1908 de Rusia, bulgarii cereau toată Dobrogea şi gurile Dunării.

➡️ Grecia încerca să fructifice proiectul politic “Mega Ellada” cu capitala la Constantinopol (Istambul) cu oraşele Izmir şi Antiohia, insula Cipru şi Trabzon, întreaga Macedonie, Tracia şi Epirul şi toată Marea Egee. Macedonia a mai fost reclamată şi de Serbia şi Bulgaria, tot în întregime.

➡️ Serbia pretindea hegemonia în Balcani pe fostele graniţe ale Imperiului sârbo-bizantin al lui Duşan Ştefan, cu ieşire la Egee şi Adriatica. Sârbii mai doreau Bosnia, Voivodina, Kraina şi Banat, atunci provincii ale Austro-Ungariei. Între acestea , Muntenegru şi Albania urmau să fie la rândul lor împărţite.

Tensiunile dintre foștii aliați cresc atât de mult („ajutați” și de Marile Puteri) până în momentul în care Bulgaria, îndemnată de Austro-Ungaria, atacă Serbia, la nici două luni de la încetarea primului război, în noaptea de 29/30 iunie 1913. Era începutul celui de-al Doilea Război Balcanic, care avea să dureze mult mai puțin decât primul, și asta datorită intervenției armatei române în Bulgaria.

Toate statele beligerante i-au solicitat României să intre în război sau să își păstreze neutralitatea, în funcție de propriile lor interese. Însă dintr-o notă trimisă ambasadelor române de către Titu Maiorescu în 05 iunie, reiese clar faptul că ai noștri urmau să acționeze conform intereselor proprii: „o agravare eventuală a situației din Balcani nu ar putea-o lăsa indiferentă (pe România)”.
În acest context, simțindu-se amenințați de dorințele expansioniste ale lui Ferdinand I de Coburg, regele Bulgariei, România dispune mobilizarea generală. Mi se pare superb raportul trimis de către ministrul francez la București cu privire la emoția stârnită în țara noastră la auzul acestei vești: „cine n-ar fi cunoscut obiectul principal al mobilizării, ar fi putut crede că România pleca la război contra Austriei”.

Aceeași bucurie era și în rândul armatei, unde circula pe atunci vorba că „noi trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania”, subliniind astfel ce spunea Take Ionescu, ministrul de externe român, în amintirile sale – „acțiunea României semnifica primul pas al emancipării noastre de aub jugul austro-ungar”.

Guvernul român anunță Bulgaria că dacă nu încetează agresiunea față de Serbia și Grecia, armata română va trece Dunărea. „Guvernul român a prevenit la timp guvernul bulgar că dacă aliații balcanici s-ar afla în stare de război, România…s-ar vedea silită să intre în acțiune” spunea nota diplomatică trimisă la Sofia. O altă notă diplomatică, trimisă de data aceasta către Marile Puteri, le înștiința de faptul că „armata română trebuie să intre în acțiune spre a restabili pacea” și că nu urmărim o politică de cuceriri sau de distrugere.

Mobilizarea armatei începe și într-un timp record, de doar nouă zile (fapt care a luat prin surprindere pe bulgari dar și întreaga Europă), este masată la Dunăre. În zorii zilei de 15 iulie, începe trecerea Dunării în Bulgaria. Operațiunile fulger, duse la îndeplinire exemplar de către soldații armatei noastre, au făcut ca doar în câteva zile Bulgaria să se predea. De la Cartierul General al Corpului de Armată din Dobrogea, care fusese instalat în localitatea Bairamdede (com. Independența de astăzi), se dă ordinul să se instituie garnizoane române în Silistra, Balcic, Bazargic și Turtucaia. Românii înaintează pe tot frontul, fără a li se opune prea mare rezistență. Ordinele sunt foarte clare: populația bulgară nu trebuie să aibă de suferit, lucru care s-a și întâmplat.

Văzându-se într-o situație fără ieșire, cu lupte pe mai multe fronturi, Ferdinand al Bulgariei și guvernul său se văd obligați să ceară armistițiul și uite așa, încep lucrările Conferinței de Pace de la București din 30 iulie 1913, la finalul cărora Cadrilaterul va reveni României.