Cum au fost izgoniți românii din Cadrilater: Dictatul de la Berchtesgaden

În 1940, cu o clasă politică în degringoladă și un rege debusolat, Carol al II-lea, mai degrabă pasionat de amantlâcul cu Lupeasca decât de relațiile externe ale țării, din trupul României Mari erau rupte, prin forța dictatelor și amenințărilor, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei – Dictatul de la Viena, Basarabia și Bucovina – ultimatumul URSS la adresa României, sudul Dobrogei (Cadrilaterul sau Dobrogea de aur, cum era supranumit) – Dictatul de la Berchtesgaden. Ultimul dintre ele poate fi considerat violul de catifea al teritorialității românești, consumat prin încheierea Tratatului de la Craiova, rezultat al unor negocieri pur tehnice, desfășurate aproape în genunchi de autoritățile românești din timpul regimului Antonescu, ce nu au făcut altceva decât să execute ordinul lui Hitler, venit în urma întâlnirii acestuia cu primul ministru bulgar la Berchtesgaden.

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, diplomatul Wilhelm Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri, un termen absolut inutil, așa cum am precizat deja, dat fiind că delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului, discuțiile au vizând exclusiv probleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni. Tratativele au început la Craiova pe 19 august și în urma lor aproape 100.000 de români din Vechiul Regat, aromâni și meglenoromâni au fost obligați să-și părăsească gospodăriile din cele două județe pierdute, Durostor și Caliacra, și să treacă granița în România, cu ce au putut salva din întreaga agoniseală.

„Erau acolo un delegat din partea Bucureștiului și primarul nostru, care ne-au spus: Cetățeni, să știți, Cadrilaterul este cedat Bulgariei conform Tratatului. Vă rugăm frumos, în timp de 48 de ore să evacuați zona, să luați cât puteți cu căruța, să părăsiți comuna” își amintește Constantin Arnăutu, care în 1940 avea 12 ani. 

Conform Tratatului de la Craiova, evacuarea Dobrogei de sud de către autoritățile române și instalarea celor bulgare urmau să se desfășoare între 20 septembrie și 1 octombrie 1940, termen care nu a putut fi respectat nicicum, ajungându-se până la mijlocul lunii decembrie cu desfășurarea operațiunilor de preluare a refugiaților români și a bunurilor acestora, în condițiile unor eforturi disperate de a-i repartiza pe aceștia în Dobrogea românească și nu numai. Un raport referitor la situația evacuărilor din Cadrilater la data de 30 septembrie 1940 menționează date concrete ale calvarului: 106.621 persoane evacuate, 19.146 de cai, 10.397 căruțe, 14.941 vite, 16.715 porci și 245.938 de oi, la care se adaugă mașinile agricole – 302 batoze și 204 tractoare.

„Fiecare a venit acasă și s-a apucat să strângă. Dar cât puteai să iei într-o căruță? S-a luat ce era mai important: câte un purcel, haine. Recoltele, însă, au rămas în hambare. Și am plecat. Am plecat cu toată familia, și bunicii, ca de altfel toți din comună. Viața a fost foarte grea în perioada aceea. Am supraviețuit cum am putut, cu cei cinci, șase saci de făina pe care-i adusesem” își mai amintește Constantin Arnăutu.

Ca urmare a aplicării acestui Dictat, etnicii români evacuați din Dobrogea de sud au fost nevoiți să abandoneze aproape 19.000 de gospodării și peste 225.000 de hectare de teren arabil, însă o sumedenie de aspecte tragice sunt deseori trecute cu vederea, cum ar fi, de exemplu, părăsirea mormintelor familiei și imposibilitatea, cel puțin pentru o lungă perioadă de timp, de a se mai întoarce în acele locuri.

Majoritatea aromânilor din județele Caliacra și Durostor au luat drumul județelor Constanța și Tulcea, fiind așezați în mai multe localități: Județul Constanța – Constanța (cartierele Anadolchioi, Palazu Mare, Viile Noi, Km. 5), Agigea, Cobadin, Cocoșu (astăzi Poiana), Cogealac, Cheia, Colilia (dispărut în prezent), Cumpăna, Dobromir deal și vale, Ferdinand I (astăzi Mihail Kogălniceanu), Grădina, Mangalia, Mihai Viteazu, Nisipari, Ovidiu, Palazu mic, Râmnicu de Jos, Săcele, Sinoe, Tariverde, Techirghiol, Tuzla, Valea Neagră (astăzi Lumina); județul Tulcea – Tulcea, Agighiol Babadag, Baia, Beidaud, Camena, Casimcea, Cataloi, Ceamurlia de jos, Cerna, Congaz (astăzi Rândunica), Eschibaba (astăzi Stejaru), Hagilar (astăzi Lăstuni), I.Gh. Duca (astăzi Valea Nucarilor), Lascăr Catargiu (astăzi Plauru), Lunca, Malcoci, Mihai Bravu, Mihail Kogălniceanu, Nalbant, Panduru, Principele Mihai (astăzi Nicolae Bălcescu), Războieni, Sarighiol de deal, Vasile Alecsandri.

„M-am născut în Grecia, în 1923. Eu sunt al doisprezecelea copil al familiei. Locuiam în comuna Curbunar, satul Hotulgea, judetul Silistra, unde ne mutasem în 1932 din Grecia. Apoi, parcă prin septembrie ’40 era când bătrânii noștri părinti au spus: Trebuie să ne mutăm în Romania. De ce?… Noi nu prea știam ce se întâmplă. Eram niște oameni simpli, ne ocupam cu oile, nici limba română nu prea o vorbeam. Și, dacă au hotărât două – trei persoane din sat, care au luat legătura și cu alte sate, că, dacă mergem în România o să trăim bine, am plecat. Am venit și bun venit. Am lăsat totul și casa, și grădina. Până în Constanța am venit mai mult pe jos, apoi până în Tulcea am găsit și niște căruțe care să ne ducă. Cu noi era aproape tot satul” povestește Constantin Caraman, din Tulcea.

În vara lui 2015, colindând prin satele Dobrogei în căutarea vechilor bisericuțe ortodoxe, am întâlnit la Dobromir o bătrână care avea grijă ca de ochii din cap de casa cu o cruce mică la intrare și o clopotniță încropită din câteva crengi mai zdravene, de care atârna un clopot de bronz înverzit de timp și ploi, pasămite biserica locului. Femeia, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, atunci când am observat că majoritatea icoanelor erau pictate în stil ortodox bulgăresc și păreau foarte vechi, a început să povestească bejenia familiei sale, izgonită din Cadrilater, aruncată întâi peste Dunăre, în Ialomița, și strămutată din nou peste fluviu, de data asta în Dobrogea românească. Lacrimile din ochii ei bătrâni, tremurul buzelor și vocea din care mai adia, încă, durerea, mi-au întărit convingerea că istoria trece mereu peste drama oamenilor, sub pretextul îmbrăcării hainei patriotice. Despre acest pretext vorbea Nicolae Iorga, atunci când descria pierderea Dobrogei de sud, Cadrilaterul: „Am restituit Bulgariei ce i s-a luat ca urmare a Războiului balcanic. Am zugrăvit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea acțiune greșită a ministrului Maiorescu prin care s-a căutat de politica de partid a României o creștere de teritoriu, care să întărească dominația celor de la cârmă, fără ca un curent național adevărat să îndemne către întinderea hotarelor la sud, atunci când aspirațiile noastre ținteau Carpații. (…) Trebuie să recunoaștem că, în ciuda operei de civilizație îndeplinită, ne-am simțit străini acolo”.

Surse: Virgil Coman – Aromânii și meglenoromânii din Banat (1945 – 1951) Demografie, Societate, Izvoare / Jurnalul Național – Hoinarii Balcanilor / Foto: www.istorie-pe-scurt.ro