Vrancea: Cheile Tișiței, cea mai mare rezervație de urși, lupi și râși din România

Spre Cheile Tișiței am plecat din București, ca atare am circulat pe vestitul drum european E85, original românesc, cu o bandă și jumătate pe sens, ar muri loviți de un acces de râs homeric alde Olanda, Belgia și Germania, dacă ar vedea cum se negociază tot timpul care mașină pe unde stă, dacă depășește sau nu. E un fel de ruletă rusească, doar că în loc de gloanțe de folosesc mașini. Povestea asta ține până la Focșani, unde lași pe E85 să-i chinuie pe drumeții spre Mărășești, căci tu vei face stânga, spre Odobești, ceea ce e magistral, fiindcă ochii vor fi atenți la băieții care vând struguri de masă!, mmmmmm, sau, dacă le-a trecut sezonul îți vând bidoane de 5 litri cu etichete de ape minerale, dar pline cu vin de viță nobilă curat și nebotezat, care îți va folosi mai târziu.

Acum, c-ai ajuns pe tărâmul Vrâncioaiei, poți să-l lași pe șofer să-și bată capul cu toate serpentinele și drumul care urcă ondulând ca un șarpe lovit de streche, să râzi până îți ajung mucii la buza de jos atunci când, în mijlocul drumului cu cel puțin 200 de gropi pe suta de metri, o vacă se uită mirată la mașina care nu știe să vorbească moldovinește, iar șoferul tău se transformă în birjar urlător și o vână i se umflă în cap. Dacă te și apucă seara, cum ne-a apucat pe noi, vei simți că joci într-un film, în care regizorul a pus pe cineva să fure orice urmă de vopsea de pe asfalt, să-ți presare cai fugiți de acasă și localnici alungați din cârciumi, sate cu bec (cu un singur bec) și mii, sute de mii, milioane de gropi din care o alegi pe cea mai mare la lumina unro faruri care par feștile în întunericul văilor înguste dintre munți.

Sfatul meu este să vă cazați în Lepșa. E frumos, ieftin, oamenii știu să facă turism. Eu am stat la RossVillas, o pensiune minunată – cea mai bine utilată pe care am întâlnit-o până acum – și cu o gazdă pe sufletul nostru, Cătălin, pasionat de mașini puternice, extraordinar de amabil și discret, cu două masterate la activ, unul din ele în turism. Sună bine, nu?

La 2-3 kilometri de Lepșa se află intrarea în Cheile Tișiței, cea mai mare rezervație de urși, lupi și râși din România. Nu este nici o glumă, ești avertizat, informat, învățat să nu cumva să te apuce prostiile, chiar dacă sălbăticiunile se țin departe de cărarea turistică. Drumul în chei este extraordinar, deseori cărarea lată de 30-40 de centimetri este chiar pe coasta muntelui, iar sub tine se întinde hăul, iar pe o porțiune de 15-20 de metri nu mai este cărare deloc, traversezi agățându-te de un lanț prins în stâncă. Poienile par desprinse din Alice în Țara Minunilor, plante cât un stat de om cu frunze uriașe te înconjoară și gândul că un râs se ascunde pe sub ele îți dă fiori. În jurul tău se înalță pereți de stâncă, între care curge un pârâu, peste care va trebui să treci de mai multe ori pe punți scârțâitoare din lemn.

Suprinderea va fi mare când, în mijlocul sălbăticiei apare un pod de beton, cu trotuare de-o parte și de alta. Și încă unul, și încă unul și te întrebi cine a putut să construiască poduri în sălbăticia asta. Nemții. Nemții, în primul război mondial, și te vei cruci plăcut surprins când vei străbate un tunel care trece prin inima unui munte, săpat de acei nemți cu târnăcopul. În tunel e întuneric și umezeală, vezi doar luminița de la capătul celălalt, prin tavan carnea muntelui plânge cu lacrimi de apă, iar pe jos, dacă ești atent și perseverent încă mai ai șanse de a descoperi un piron scurt, ruginit, vechi, rămas de la șina unui soi de  cale ferată de munte construită, normal, tot de nemți.

Acolo, după ce traversezi tunelul, începe urcușul adevărat, prin albia pârâului, spre vârful de unde se vede, în toată splendoarea, Transilvania…