Bisericuța Arhanghelului de pe dealul oltenilor lui Vladimirescu

Rachiu și cuvânt înainte

Între două pahare de rachiu de prune, curat, poți să înoți în butoi și te vei trezi cu un creier le fel de limpede ca al unui nou născut, oltenii de pe deal îți povestesc despre cum au venit comuniștii să-i cooperativizeze, dar nu le-a ieșit pasiența, despre cum le-au desenat soarele – simbolul lor electoral – pe hambare sau șoproane cu promisiunea că le vor trimite copii la școală. „Și-a spus ăl bătrân: Lasă, mă, să văcsească, dă-i dracu, de un să știe ei cu cine-o să votez eu. Să-mi ducă copiii la școală, că știu eu ce-am de făcut…” zice un oltean puțin chelios, Nelu, mare producător de rachiu de prune, dar și de palincă de mere. Ca orice oltean, se laudă că a lui e cea mai bună și cea mai ieftină, dar când dăm să cumpărăm un litru de licoare, crește de trei ori prețul, trebuie să ne târguim cu el, de parcă ar fi turc, nu oltean.

O tăntică arsă de soare, cu o vârstă greu de ghicit, care sta cu urechile ciulite la sporovăiala noastră și cu un păhărel mereu plin pe lângă ea, își dezleagă limba și ne povestește despre Ilie Gheordunescu, unul din căpitanii lui Tudor Vladimirescu, care a strâns oaste de două sute de oameni din neamul lui și de prin satele și cătunele din jur și-a plecat să-l ajute la bătălie. Drept recompensă a primit, pentru el, oamenii lui și familiile celor pieriți, un munte. „Îl au și azi, mamă, e tot al lor, că n-au putut nici comuniștii să-l ia de la ei” șuieră femeia, și simți asprimea olteanului când îl calci pe coadă.

Cătunul care, încă, nu se predă

Masa la care s-au rostogolit poveștile, s-au așezat păhăruțele, s-au sprijnit coatele și s-au perindat sticlele cu rachiu din cel bun, este – căci n-a plecat de acolo – la umbra unui copac fălos de pe culmea dealului unde s-a născut neamul Gheordunilor sau Gheorduneștii, pe rit nou. Cătunul se numește Tufanii, dar acesta e un nume nou, iar toată lumea știe că numele lui adevărat este Ghiordun și se trage dintr-o vechime atât de mare, încât nici Gheorduneștii nu mai știu dacă strămoșul lor a fost pe deplin român sau o fi fost vreun cuman, că prea sună a turcește numele. Dar, chiar de ar fi fost așa, odată ce a băut din zaibăr, s-a transformat fără scăpare în oltean. Mica așezare, în care mai trăiesc în jur de douăzeci de familii, e la o aruncătură de băț de Cuca, iar Cuca asta a lăsat-o Dumnezeu pe lângă Râmnicu Vâlcea, pe fosta moșie a Bălceștilor. E chiar vestita Cucă a Măcăii, sigur ați auzit de ea.

Puținele case de lemn sunt risipite pe pantele domoale, cu livezi prelungi, care se întind până aproape de adâncimea râpei din fundul curții. Unele sunt bolnave de părăsire, cu acoperișurile căzute și ușile răvășite de vânt. Gardurile strâmbe, porțile cu încuietori ruginite plâng după istoria trecută și dau semn că mica așezare mai trăiește doar din puterea amintirilor. Iară amintirile sunt ținute în viață și de crucile de lemn cu mici acoperișuri dantelate, făcute dintr-o șipcă de lemn curbată, așezate la uliță, în afara gardului, lângă poartă, în cealaltă parte de băncuța babelor. Unele cruci sunt atât de vechi încât scrisul abia se mai ghicește pe ele, chiar dacă cel care le-a făcut a avut grijă să sape în lemn numele celor plecați în lumea de dincolo, înainte de a picta cu vopseaua neagră. Altele sunt ceva mai recente: au abia 50-60 de ani. E o metodă de a spune oricărui drumeț, așa cum m-am nimerit să fiu eu, despre cei ce au trăit în acea casă.

Bisericuța Arhanghelului

Ulița desfundată umblă pe coama dealului, prin pădure, conducându-te încet spre creștetul său, unde, abandonată de oameni, ocrotită doar de Dumnezeu, rezistă, suspendată deasupra marginii unei râpe adânci, bisericuța cătunului. Pridvorul e prăbușit proaspăt în hăul de peste 200 de metri. Odată cu malul de pământ, în cădere, s-a smuls și podeaua de sub pronaos, care stă suspendat  în aer, cu un găuroi mare sub el, unde un curajos anonim a pus o scară șchioapă de lemn, de care m-am folosit și eu ca să pătrund în interior. Abia ajuns înăuntru, călătorul curajos este răsplătit cu îmbrățișarea pe care numai un lăcaș de cult vechi, impregnat cu rugăciunile atâtor generații trecute, în care mirosul de tămâie încă îl domină pe cel al prafului, în care viața încă se ridică deasupra morții, îl poate oferi. În pronaos, pe tavan, nu te întâmpină Maica Domnului, așa cum te-ai aștepta, ci pictura Sfintei Treimi, iar din dreapta catapetesmei, din icoana de hram, te privește Arhanghelul Gavriil. Peste tot, fresca este atacată de ploaie, vânt și vreme, bucăți din ea lipsesc, scaunele s-au aplecat într-o parte, roase de putreziciunea lemnului care se instalează încet. Printr-o gaură astupată cu o bucată de pânză veche suflă un curent de afară, iar altarul e apăsat de singurătate, cu obiectele de cult coclite de timp.

În spatele bisericuței, crucile din cimitir încep să se aplece, semn că, în curând, dacă cineva, îndrumat poate de Dumnezeu, nu va stopa fuga dealului către vale, morții vor fi și ei răsturnați din somnul de veci. Iar, când bisericuța de pe dealul Ghiordunilor se va prăbuși, viața micului cătun se va stinge, căci inima lui se va fi oprit chiar atunci…