Poveste cu neoprotestanți: Dumnezeu voia să moară!

E o poveste adevărată, întâmplată cu mulți ani în urmă, în Brăila, în blocul unde locuiau rudele apropiate din partea tatălui meu. Unchiul meu a suferit în el luni de zile în urma celor întâmplate în acea zi, când un incendiu violent a cuprins apartamentul unui vecin. Pe vremea lui Ceaușescu era puțin probabil ca în miezul zilei să fie vreun bărbat acasă, majoritatea fiind la serviciu, dar unchiul meu lucra la Laminorul în tura de noapte și așa a vrut soarta, să fie acasă în acel moment. Locuința vecinului ardea cu flăcări nebune și femeile din bloc urlau disperate că înăuntru se află un copil foarte mic, un sugar, care va muri ars de viu dacă nu intră nimeni să-l salveze. Unchiul meu și-a aruncat o pătură peste el, femeile au aruncat câteva găleți cu apă peste el și a intrat în apartamentul mistuit de incendiu, după copil. Pompierii erau departe, bietul copil n-ar fi avut nici o șansă, dar a avut noroc fiindcă, orbecăind prin fumul gros, pârlit de flăcări, Sandu l-a găsit și l-a luat la pieptul lui, protejându-l cu prețul vieții sale. L-a scos afară viu și nevătămat. Părinții copilului nu s-au bucurat deloc. Dimpotrivă, l-au privit cu ură pe salvator și i-au aruncat vorbe grele în obraz, fiindcă, în opinia lor, copilul trebuia să moară ars de viu, deoarece așa era voința lui Dumnezeu. Iar el, salvatorul, nu avea nici un drept asupra copilului, doar familia și atât. Familia știa mai bine, iar familia spunea că sugarul trebuia să fi murit ars.

Într-un colț de țară unde catolicii erau priviți ca niște ființe exotice, ideea de protestant nici măcar nu exista, circula doar un cuvânt, pronunțat cu ezitări, cu jumătate de gură, care îi băga pe toți membrii cultelor neoprotestante într-o singură găleată: pocăiți.

Văd astăzi discuția exacerbată legată de o familie din această vastă familie a neoprotestanților, destul de necunoscută românilor ortodocși, în care se pretinde că familia are dreptul să procedeze cu proprii copii așa cum crede de cuviință, în afara legilor cărora trebuie să se supună, fie că le plac, fie că nu. O cortină manipulatorie, mizând pe superficialitatea și ipocrizia cetățeanului român împinge un val de ură înspre autoritățile norvegiene, care cercetează dacă nu cumva părinții i-au „ars” pe copii, încălcând legea. Lege care există și în România, doar că aici „bătaia (încă) e ruptă din rai” și „icoana și nuiaua tot din lemn sunt făcute”, iar funcționarii statului arareori sunt impresionați de copiii abuzați de miile de părinți.

Vă întreb, dacă acceptăm această atitudine de sorginte primitivă „eu te-am făcut, eu te omor” de ce le reproșăm imigranților arabi și nord-africani, musulmani, că agresează sexual și jefuiesc femeile din Koln? În societățile de unde vin ei, cu aprobarea statului prieten cu NATO și UE, femeile sunt animale de povară, obiecte sexuale, niște lucruri cu valoare aproape nulă, pot să și crape, probabil că așa a vrut Alah, dacă se întâmplă.

Mi-e frică de un gând care își face loc, încet, în mintea mea: o nouă generație de fundamentaliști creștini se naște în Europa și se va întâlni cu primitivismul musulman sosit în haine de imigranți. Astăzi, oameni nevinovați au murit în explozia unei bombe în orașul simbol al întâlnirii dintre Est și Vest, la granița dintre Islam și Creștinism, Constantinopol – Istanbul…