Scurt tratat de ipocrizie. De Ziua Femeii

Flori. Urări lungi și studiate, mirosind a copy/paste de pe undeva din burțile generoase ale internetului. Cârciumi gemând de femei, tropăind și chiuind în cadrul unor petreceri impresariate de domni, care, ulterior, vor apărea în generoase fotografii de grup livrate pe Facebook sau în comunicate de presă. Șprițane. Friptane.  Cadouri și flori, încă o dată, obligatoriu. Dacă mi-a scăpat ceva, și e foarte posibil să-mi fi scăpat, puteți adăuga dumneavoastră. Cam așa arată Ziua Femeii pe care o percep de ieri dimineață, de pe 7 martie, adică. Și nu-mi place, fiindcă o simt ipocrită.

Femeia are, probabil de la naștere, consemnată în underground, o carte de muncă pe care nici un bărbat politic român încă nu se înghesuie să o recunoască, ba, mai mult, parcă ar încerca să smulgă niște pagini de interior sau să o cenzureze cu ajutorul unor imaginare markere groase. Femeia româncă e condamnată la muncă suplimentară pe viață și este instruită în acest sens încă din fragedă pruncie. Ea primește păpuși-bebeluș, cărucioare în miniatură, bucătării mici de plastic, truse minione cu masă și fier de călcat. O fetiță care exprimă dorința de a primi o mașinuță e întâmpinată cu uimire: Asta vrea să fie băiat!

O femeie este o angajată cu 12, 13, 14 ore pe zi. O femei care e și mamă prestează, 16 ore. Cu puțin noroc, angajatorul îi recunoaște 8 și măcar i le plătește. Mai bine sau mai prost, asta e altă discuție. Celălalt angajator, de acasă, consideră absolut normal să i se facă de mâncare, să i se spele izmenele, să fie legănat/hrănit/spălat/cusut/călcat/culcat plodul, și apreciază ca toate aceste activități să se petreacă într-un mediu curat și întreținut. La finalul zilei, angajatorul de acasă apreciază și un intermezzo neapărat satisfăcător de dragoste.

Cântăriți toate cele descrise foarte scurt mai sus și spuneți-mi și mie dacă Statul, prin politicianul român, recompensează în vreun fel toate slujbele suplimentare prestate de femeia din România. Altfel decât programatele chefuri de 8 Martie.

Pe mine mă vor convinge acești domni că le pasă de femeile din viața noastră în ziua în care vor recunoaște, oficial, valoarea prestărilor casnice ale femeii din România și o vor consemna, ca atare, în paginile cărților lor de muncă.