HIGHSCHOOL PHOTO. Șapte fotografi în Țara Momârlanilor

Lili SCRECIU

Ce pot face câțiva pasionați de fotografie și ongiști pe deasupra? Pot face să dispară câteva sute de kilometri, pot lipi Constanța de Petroșani, pot să spulbere mitul prostesc al gâlcevilor dintre un ungur și un român, pot să dezvăluie în fața dumneavoastră locuri minunate din această țară, pot să le ofere celor care au nevoie de clocotul vieții.

Spre finalul toamnei am pornit la drum. Departe, de această dată, tocmai la Petroșani – aproape 600 de kilometri, la invitația unui om deosebit, Bela Fulop, directorul Asociației “Doctor Clown”, organizația care vindecă suflete în clinicile de pediatrie și urgență din Valea Jiului. O inițiativă remarcabilă, o idee grozavă de a înveseli holurile unei clinici cu fotografii realizate de cursanții de la HighSchool Photo (HSP). Astfel, pacienții să își clătească sufletul și mintea cu fotografiile noastre,… un fel de fototerapie. În timpul zilei, gândul îmi fugea inevitabil la plecarea aceasta, așteptam cu nerăbdare să plecăm, parcă zeul Cronos îmi juca feste și se lăsa rugat să treacă mai repede. Iată că a venit și seara, care nu a venit singură, ci însoțită de o ceață plângăcioasă, vărsând umezeala lacrimilor peste mâna de oameni ce aștepta cu nerăbdare microbuzul. Drumul a fost lung, dar și plăcut, presărat cu glume, povești și …multe pauze. Am ajuns la Petroșani la ora 04.30, dimineață adică, și aproape adormiți am coborât din microbuz frecându-ne la ochi de parcă încă mai dormeam și chiar visam frumos: în față se întindea complexul Castelul de vis, unde urma să ne cazăm: un cadru feeric. Tot scepticismul dispăruse… era de vis de-a binelea. Ca să ne convingem că nu visăm, o parte dintre noi au și pus mâna pe aparate și au tras câteva cadre, de parcă ne era teamă ca o să dispară toată frumusețea ce ne înconjura.

Dimineața proaspătă de munte ne-a înviorat rapid și pffff… nimic nu dispăruse, toate erau la locul lor. Printre norii de vată, însuși Parângul îți arăta una dintre cocoașele bătrâne. Cu încântare l-am cunoscut pe Bela și pe soția lui, și, după ce ne-am organizat, am pornit întâi spre clinica unde urma să fie găzduite „povestile noastre”.

De acolo, flămânzi de nou, am pornit spre Cheile Jiețului, cu gazda noastră pe post ghid. O alegere cu adevărat fericită, fiindcă ne-a însoțit și încântat cu istorisiri despre acele locuri ca un adevărat expert. Stânci trufașe ne încojurau ca zidurile unei cetăți, iar freamătul apei, ce își croia drumul printre ele, zumzăia necontenit. Doar aerul rece și tare din ținutul momârlanilor ne trezea din visare, căci locuri de neatinsă frumusețe se întindeau în fața noastră.

Apoi, am pornit spre Peștera Bolii (nu, nu are nici o legătura cu vreo boală misterioasă – numele vine de la familia Bolia, care a avut încă din secolul XV-lea proprietăți în zonă, între care și caverna din piepții muntelui). Peștera ne-a absorbit rapid în pântecele ei afundându-ne în miraj de rocă și lumini. Galeriile acesteia erau parcă pictate, ici colo firicele de apă respirau părând a da viață pereților. Parcă ne aflam în burta unui cetaceu uriaș precum Iona. Și, cu cât

înaintam și ne strecuram printre forme ciudate de rocă calcaroasă, aveai senzația că, după ce treceai de ele, toate în urma ta se schimbau și parcă doreau să te oprească acolo. Când podețele care traversau din timp în timp pârâul din burta masivului au lăsat loc traversărilor pe podiști hâțânătoare, aventura a prins și mai mult contur, lanterna telefonului mobil agitând liliecii, care se roteau haotic în jur. Mai făceai o poză, mai aruncai o privire în spate ca să te asiguri că totul e neschimbat și că poți reveni liniștit. Prin cadrul împietrit își unduia cursul pârâul Jupâneasa, ce străbate această peșteră, ducându-și în spate povetea. Fotografiile noastre vă vor spune mult mai bine ce am văzut.

Cu norii de noapte în spate și cu ochii plini de frumuseți am ajuns repede la Castelul De vis, și ne-am adunat în jurul mesei cu foame și veselie, ignorând oboseala ce ne gâdila simțurile. Și, precum în fimele comice, când am vrut și noi o fotografie de grup am făcut-o cu… telefonul. Rușine să ne fie, atâția fotografi! După ce ne-am ospătat regește (ce să mai zic: mâncare bună și prețuri mici) ne-am retras în camere pentru a ne încărca bateriile. Urmao altă zi.

De dimineață am făcut chiar și o plimbare de 300 metri (hahaha…, niciodată să nu puneți preț pe așa ceva la munte) la îndrumarea unui localnic până la un magazin căci rămăsesem fără o chestie ce însoțește licoarea permanentă și amăruie ce ne alintă începutul zilelor. Am văzut un oraș cu o umbră a tristeții dată poate de închiderea multor mine, mândria și modalitatea de a-și câștiga existența pentru mulți din oamenii locului. Puțini zgribuliți pe străzi în acea dimineață de duminică. Primul oraș falimentar din România, Aninoasa.

Și ca rămas bun am mers în zona industrială, ce contrasta cu oazele de frumusețe ce le am vizitat în prima zi. Ne-am oprit la mina Petrila, unde nu ni s-a permis să intrăm (secret mare, ah). Așa că am fotografiat de la distanță prin gardul de sârmă ce ne înțepa obiectivele. Pe ultima sută de metri am admirat și cel mai vechi turn de apă din România. Puțini știu că el încă există și rezistă la Petroșani. În drumul spre casă, am oprit și la Târgu Jiu, căci ar fi fost păcat să nu ne oprim în fața minunilor create de Brâncuși. Într-un parc în care toamna ruginea la ea acasă, am contemplat și noi în fața Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Cu părerea de rău că această călătorie se apropia de sfârșit, în aceeași companie plăcută ne-am ne-am reașternut pe limba de asfalt care ne conducea acasă, dar cu o convingere de neclintit: ne vom reîntoarce în aceste locuri.

PS E doar prima poveste de drum lung prin România a HighSchool Photo, un proiect al ONG Grupul pentru Jurnalism, Cultură și Comunicare, care trăiește prin ambiția și pasiunea oamenilor săi. Vor mai fi.