Nevoia de normalitate. Dupa 12 ani

Sfarsitul saptamanii trecute mi-a adus la urechi o veste care m-a intristat, intr-un fel. Cotidianul Observator, primul ziar de hartie de care ma leaga multe, in sens profesional si personal, s-a strans in cochilia a opt pagini. Cativa colegi de breasla au fost nevoiti sa lase in urma tastatura si sa-si caute de lucru. veti spune ca e vorba de criza. Eu nu cred ca lucrurile stau chiar asa, boala presei, de care vorbesc de multa vreme, si care mi-a atras suficiente adversitati si injuraturi, incepe sa-si arate coltii si in urbea mea. Din pacate, a lovit intr-un loc in care am debutat ca editorialist acum 12 ani. Fatalitate, cu un material avand titlul „Nevoia de normalitate”.

In urma cu o duzina de anisori, in toamna chiar, ce coincidenta interesanta, simteam nevoia sa reclam in scris dorinta de a trai intr-o lume in care sa ne comportam ca niste oameni normali, intr-o societate normala. Mi-e greu sa uit dimineata in care, la Radio Sky, Feri Predescu remarca in Revista presei un individ nou care semna un material de opinie, chiar daca acesta nu sedea pe prima pagina, ci in deschiderea paginii a treia a ziarului. Imi amintesc, acum amuzat,  ca seful meu de atunci, Sorin Lucian Ionescu, m-a chemat imediat sa ma besteleasca. Nu, nu pentru ca eu, un Icsulescu, m-am apucat de scris editoriale, ci pentru ca nu l-am anuntat si, in loc sa ma lafai fericit pe prima pagina, am „zambit” lumii dintr-o alta. Vremurile au trecut. Doisprezece ani…

Totusi, lasand la o parte amintirile, nu pot sa nu vad ca, desi au trecut ani, multi ani, nimic nu s-a schimbat. Avem nevoie de normalitate acum, poate mai mult decat aveam nevoie atunci. Bezmetici, inotand intr-o ciorba de mizerii cotidiene, cainosi, lipsiti de simtul ridicolului, ne agresam voluntar sau nu reciproc, scoatem capul din voma vietii de roman, doar ca sa tragem in piept putin aer de normalitate livrat cu taraita de capsunarii pripasiti pe meleaguri italiene, spaniole, germane…

Tanjesc dupa oameni normali. Dupa un politician care sa se uite in buzunar, sa vada ca e de ajuns pentru el si urmatoarele trei generatii de urmasi si sa ofere o farama de fericire vulgului. Dupa un presedinte care sa-si respecte rangul si sa renunte la tiganci imputite, ca sa nu primeasca in schimb javre imputite. Dupa soferi de autobuz care nu pun frane in trafic razand de prostii care cad claie peste gramada, dupa functionari care sa fie nici superamabili – nici mutre acre, sa fie doar functionari care sa… functioneze, dupa ghisee la care sa nu te apleci ca un sclav umil, cocosat si cu fundul in vant, dupa tarani care vor sa fie tarani, dupa militari care nu se duc sa moara departe in praful desertului pentru o amarata de casa. Tanjesc dupa foarte putin? Sau e prea mult?

Cred ca, de fapt, e vorba de respect. Putin respect. Putin respect pentru noi. Putin respect pentru ceilalti. Putin. Macar o picatura, ca sa ne putem intinde fericiti in fotoliile de acasa, cu sentimentul deplin ca suntem fericiti in tara asta anormala, dar cu un mic inceput de normalitate.