Adevaratele pierderi

Multi indivizi care se ocupa de apucaturile societatii contemporane cred ca cea mai  prolifica varsta, profesional vorbind, este pe undeva intre 30 si 45 de ani. Dupa care, fiindca nu toata lumea devine manager, directoras sau apuca vreun post din care sa munceasca cu un singur deget (aratatorul – „Tu faci aia, tu faci ailalta, etc”) incepe declinul. Eu insumi cred ca un ziarist local care n-a apucat drumul Bucurestiului din vreme, cu rare exceptii, atunci cand a sarit gardul celor 45 de ani, este deja „trecut”.

Indoctrinati cu asemenea idei, am impresia ca ne si cream reflexe pe masura, muncind ca niste nebuni, 12 sau chiar 14 ore pe zi. Familia ramane undeva in apropiere, programata pentru eventualele weekend-uri libere, intotdeauna asteptate, rareori nimerite. De obicei, castigurile unui jurnalist local sunt mici, in nici un caz nu justifica un asemenea efort profesional, doar putina glorie si sentimentul de a fi reusit sa ajuti oameni aflati intr-un impas oferindu-se drept argument launtric pentru ceasurile de truda si alergatura. Nu scriu aici un eseu despre greutatile ziaristului local, fiecare din cei care iubesc aceasta meserie si o respecta au stiut de la bun inceput care sunt riscurile. Cu o singura exceptie, pe care, in mod natural, nu o puteau intui. Majoritatea oamenilor din job-ul asta incep sa lucreze pe la 20 si ceva de ani, sunt tineri si entuziasti, fara obligatii sau responsabilitati undeva, la un prezumtiv acasa. Odata intrati in malaxorul saptamanilor care incep luni si nu se termina niciodata, consimt doar sa-si promita ca vor face, ca vor avea grija, pentru ca mai apoi, cand in afara pestilor din acvariu, un omulet, care creste infricosator de repede, le cauta dragostea, sa se mobilizeze in ideea ca trebuie sa produca mai mult, pentru ca fiului/fiicei lor sa nu-i lipseasca nimic. Dupa asemenea promisiune facuta in forul intim, se inhama la si mai multa munca si pierd, pierd nemasurat in fiecare zi.

Fiindca omuletilor nu multi bani le trebuie, ci multa prezenta. Adevaratele pierderi sunt ceasurile pe le-ar fi putut petrece impreuna si care au fugit, descoperite fiind, de multe ori, prea tarziu.

PS Dupa doua luni de fortaj, in care am plecat de acasa dimineata si m-am intors aproape de miezul noptii, am realizat, intr-o sambata si o duminica pe care mi le-am eliberat fortat, ca ceea ce credem noi ca sunt micile bucurii, plimbat cu autobuzul etajat, calaritul taurului din parcul de distractii, vata de zahar pe bat si altele, insignifiante financiar, sunt marile bucurii ale fetei mele, pentru ca le facem/traim impreuna. De astazi, am decis ca scara valorilor mele temporale e gresita si am hotarat sa o schimb.