Stefan Iordache s-a stins din viata

Vestea disparitiei lui Stefan Iordache socheaza pe toata lumea – pe oamenii obisnuiti, care aflasera de la televizor ca actorul se internase la Elias „pentru investigatii”, cu trei zile in urma, si pe prietenii sai foarte apropiati, care stiau ca sufera de leucemie, dar care sperau ca in clinica de la Viena, unde fusese transferat sambata, se va gasi un leac, sau macar o amanare a sfarsitului.

Actorul dorise liniste. De aceea n-a fost de acord ca presa sa fie pusa la curent cu datele bolii. Nu dorea sa se stie ca sufera de cancer. De aceea s-a transferat la Viena. Trebuie sa recunoastem ca presa nu i-a respectat dorinta care s-a dovedit a fi ultima.
Stefan Iordache facea parte din acea categorie de actori, de artisti, carora daca le atasezi epitete simple ca „mare”, suna prost. Talentul sau nu incapea intr-un epitet. Totusi, era de o modestie aproape scandaloasa. Spunea ca a ajuns la actorie din intamplare, ca a ajuns cunoscut din intamplare si ca, de fapt, parintii il doreau medic. Dar, desi modest, avea acel orgoliu „desuet”, pe care numai la artistii de o anumita varsta si, mai ales valoare, il mai gasesti: isi respecta munca si admitea ca incercase mereu sa fie aproape perfect.
Recunostea ca-si facuse „meseria” (pentru ca asa vorbea de actorie) cu un devotament total. Unul care i-a fragilizat sanatatea. Avea aproape 50 de ani petrecuti pe scena si spunea acelasi lucru pe care l-am auzit si la alti actori cu experienta: cand avea spectacol, mergea la teatru cu mai multe ore inainte de a urca propriu-zis pe scena.
Nu semna o fisa de pontaj, nu intra la machiaj cu un sfert de ora inainte de spectacol ca sa recite niste replici si sa se duca acasa. Acest lucru spune multe despre devotamentul total pe care un artist adevarat il are fata de munca sa, dar si despre respectul sau fata de public.
Stefan Iordache si-a respectat publicul pana in ultima clipa. Nu vroia sa apara in ochii celor care il admirasera odinioara pe scena in „Titus Andronicus”, „Maestrul si Margareta” sau „Barrymore”, ori pe ecrane in „Cel mai iubit dintre pamanteni” sau „Glissando” ca un om suferind si tot mai imputinat. Era prea mandru ca sa faca pagina intaia a ziarelor cu boala sa.
Stefan Iordache a plecat asa cum a trait. Discret si demn. Disparitia sa ne aduce aminte de plecarea lui Florian Pittis care, la fel, s-a pregatit pentru moarte cu o discretie aproape absoluta, facand ceea ce facea de obicei, adica muncind.