„Zborul de la cuib” sau cum e drumul țării care-și pierde tălpile

În programul SEAS 2026, Radu Afrim vine în fața publicului cu trei spectacole și patru reprezentații. Două dintre acestea au avut deja întâlnirea cu publicul — „Zborul de la cuib” (29 și 30 iulie), producție a Teatrului Național Târgu-Mureș — Compania „Liviu Rebreanu”: o reprezentație inclusă în programul inițial și una adăugată la cererea spectatorilor. Alte două întâlniri cu universul Afrim sunt așteptate.
Pe 29 august, este programată „Ultima vară de pace”, producție a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, spectacol pentru care Radu Afrim semnează regia, scenariul și universul sonor.
Iar pe 4 septembrie, „Digul și alte povestiri”, producție a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași, scrie pagina de final a SEAS 2026 sub semnătura lui Radu Afrim — regia, scenariul și universul sonor — o amprentă inconfundabilă asupra teatrului românesc contemporan.

Am văzut „Zborul de la cuib”, știind că îmi va plăcea fără să mă facă să mă simt confortabil; că mă va alina, în timp ce mă va face să-mi aud sângele alergând prin vene, purtând îndoieli nerostite niciodată cu voce tare, întrebări moștenite, speranțe abandonate și frumusețea tragică a fatalității care te păstrează om atâta timp cât lasă neatinsă taina ce completează credința – acea credință care te mai ține în picioare când totul în jur încearcă să te doboare. Pentru că un spectacol al lui Afrim te sfâșie și te pune la loc, te târăște prin suferință, pentru ca mai apoi să te redea lumii, într-un altfel, vindecat.

Radu Afrim este astăzi unul dintre puținii regizori pentru care publicul cumpără bilet înainte să afle despre ce este spectacolul. Numele lui a devenit, de ani buni, o promisiune. De cele mai multe ori, o promisiune incomodă. Pentru că teatrul lui rareori te lasă așa cum te-a găsit. În spectacolele lui, moartea nu vine ca un accident și nici ca un efect dramatic. Ea își face “meseria” cu răbdare, radiografiază vieți și epoci, desface oamenii în straturi de memorie, de frică, de iubire și de singurătate. Cu cinism când trebuie, cu tandrețe când își permite și cu o poezie care nu îndulcește nimic.
Așa se întâmplă și în „Zborul de la cuib”, construit din patru proze de Pavel Dan. Numai că, de data aceasta, Afrim pare mai puțin preocupat să compună lumi și mai mult să salveze una care dispare. Nu o privește prin geamul aburit al nostalgiei și nici nu o împachetează în folclor. O lasă să respire așa cum este: aspră, zgârcită cu vorbele, legată de pământ și împăcată cu ideea că moartea face parte din gospodărie la fel de firesc ca pâinea și fântâna.
Timp de patru ore, scena Casei de Cultură din Constanța, locuită de actorii Companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național din Târgu-Mureș, a devenit un Ardeal pe care îl recunoaștem fără să-l fi trăit. Un Ardeal fără fotografii de arhivă netezite comercial și fără costume scoase din ladă doar pentru sărbătoare. Este lumea lui Pavel Dan, unde oamenii își măsoară viața în pogoane, în copii, în ierni și în înmormântări. O lume în care pământul nu înseamnă avere, ci identitate.

O scenă cât o casă, o casă cât o lume 
Scenografia Irinei Moscu este una dintre marile reușite ale acestui spectacol. Casa ardelenească, închisă într-o structură transparentă, pare un exponat recuperat dintr-o civilizație care încă nu știe că a dispărut. Nu este un cadru de muzeu și nici decor realist. Este o capsulă de memorie. În mijloc, copacul ține loc de coloană vertebrală. În jurul lui gravitează tot: familia, credința, spaima, iubirea și sfârșitul.
În „Zborul de la cuib”, Afrim nu face exercițiu de etnografie și nici teatru de patrimoniu. Îl interesează omul, disecat pe viu în timp ce acesta râde și urlă, fără să mai știe pe care dintre cele două le face. De aceea satul lui Pavel Dan nu este nici idilic, nici moralizator. Oamenii aceștia întorși din timp, personajele coborâte în adâncul acestor oameni urcați pe scenă, sunt capabili de lăcomie, de cruzime, de iubire și de sacrificiu. Sunt mici și mari în aceeași zi. Exact cum sunt oamenii oriunde.
Pe lângă culorile scorojite din amintiri și așezate în imagini au existat și glasurile tablourilor descompuse și strânse de viziunea regizorului. Și una dintre cele mai inspirate decizii a fost păstrarea limbii. Graiul ardelenesc nu apare ca imitație și nu este un ornament menit să stârnească zâmbete.
Muzica și bocetele cântate live schimbă natura spectacolului. Pentru câteva clipe nu mai ai impresia că privești teatru. Te simți intrat într-o casă în care oamenii își iau rămas-bun de la unul dintre ai lor. Cumva, emoția vine tocmai din lipsa efectelor. Totul este simplu, este izbitor de curat desprins din zbaterea vieții și, din acest motiv, frumos la modul crunt și tulburător în care te duce până acolo unde cuvintele se opresc.
„Înmormântarea” se desfășoară în prima parte a spectacolului. Moartea bătrânului Urcan nu mișcă satul din locul lui. Îl obligă doar să se uite la el însuși ca la un chip compus din mai multe chipuri care nu au știut niciodată cum arată împreună. Odată cu omul pleacă și un fel de a înțelege lumea, de a respira viața.
Acasă a plecat din casă
În „Zborul de la cuib”, întoarcerea profesorului Pavel după moartea tatălui nu mai este, de fapt, o întoarcere. Casa există, oamenii sunt acolo, dar locul pe care îl căuta nu mai poate fi găsit. A dispărut din planul fizic și, printr-un zbor în care nimic nu se poate pierde definitiv, ci doar își schimbă locul, s-a retras într-un cuib din memoria copilului devenit acum adultul înstrăinat, în care rădăcinile din tălpi încă își caută pământul. Acasă a plecat din casă. Theo Marton construiește un personaj stăpânit, fără izbucniri inutile, iar tocmai această reținere face durerea credibilă. Alături de el, Nicu Mihoc oferă unul dintre acei tați pe care literatura română i-a cunoscut bine: oameni care au rămas până la capăt înfipți în pământul lor.

Între superstiție și fatalitate
În nuvela „Copil schimbat” de Pavel Dan, superstiția nu este doar o convingere străveche, ci un mod prin care omul simplu încearcă să explice suferința căzută ca un trăznet și rupturile inexplicabile ale firului vieții. Imaginea copilului „schimbat” este pusă pe seama unor forțe nevăzute — diavol sau prezențe malefice supranaturale — și devine încercarea omului de a da un înțeles unei dureri pe care rațiunea sa nu are cum să o cuprindă. Aici regăsim una dintre vechile credințe populare, conform căreia un copil bolnav, diferit sau care nu-și poate urma firesc creșterea poate fi văzut de comunitate ca nefiind „copilul adevărat”, ci unul înlocuit, rămas sub puterea unei taine întunecate, a unei fatalități pe care oamenii nu o pot desluși.
Dar, în „Copil schimbat”, Afrim are inspirația de a nu explica mitul. Îl lasă să funcționeze cu logica lui veche, aceea în care frica și credința mergeau împreună. Iar actorii intră firesc în această lume, fără să împingă fantasticul spre spectaculos.
„Ursita” închide spectacolul. Nu oferă răspunsuri, nu explorează mistic și nu oferă consolări. Nu vorbește despre destin, ci despre fragilitatea omului în fața nevoii de a da un sens pierderii. Între întâmplare și ursită rămâne un spațiu greu de înțeles, în care libertatea omului se întâlnește cu ceea ce pare deja hotărât.

Actorul colectiv, un gigant în echilibru perfect pe firul scenei
Distribuția numeroasă a impresionat printr-o energie comună. Nu au existat orgolii puse în prim-plan și nici demonstrații individuale. Actorii s-au completat, au construit împreună aceeași lume scenică, aceeași poveste. Iar într-un spectacol de asemenea dimensiuni, această forță a ansamblului a fost motorul nevăzut care a susținut întregul spectacol.
Poveștile cuprinse în „Zborul de la cuib” nu vorbesc doar despre satul ca univers al lui Pavel Dan. Vorbesc despre satele României de astăzi, unde oamenii au plecat unul câte unul, iar casele au rămas să le țină locul. Mai întâi se golește ulița, apoi școala, apoi biserica. La sfârșit, satul nu mai este locuit de oameni, ci de case.

Ultimul zbor spre cuib
În România contemporană există peste o sută de localități aproape sau complet părăsite. Cândva, satul românesc a fost numit „talpa țării” pentru că pe el s-a sprijinit, vreme de veacuri, viața unui neam. Astăzi însă, această temelie se macină în tăcere. Nu se transformă, nu renaște într-o altă formă, ci devine tot mai străvezie, tot mai aproape de dispariție, fără un viitor care să-i aștepte salvarea.
Și totuși, chiar părăsit, un sat nu este gol — în praful ulițelor, tremurul frunzelor, în aerul în care cândva au bătut clopotele, încă stau ascunse memoria, gustul pâinii, oasele străbunilor prefăcute în rădăcini ce-și caută neîncetat drumul prin pământ și o parte din sufletul unei istorii care încă ne ține, pe toți, în brațele ei.
Și din acest punct, cred eu, începe adevărata tristețe a spectacolului lui Radu Afrim. O tristețe care te sufocă în timp ce ai tot aerul din lume, dar ai plămânii altui timp. Tragedia nu vine din moartea unui om, ci din moartea unei lumi. O lume care nu dispare cu zgomot, ci încet, gospodărie după gospodărie, până când ferestrele ajung să privească singure spre un drum pe care nu se mai întoarce nimeni.