Virgil. Fotografia de la granița Timpului, unde se încheia misiunea lui și trebuia să înceapă a noastră…

Astăzi s-au împlinit zece ani de când ne-am despărțit de uriașul nostru prieten, Virgil Coman. Un 5 august la fel de canicular ca acel 5 august 2016, când ne-am întâlnit la Prăvălia cu Cărți.

Nu urmează un laudatio. Au fost. Nu urmează un text In Memoriam. Au fost.

Vreau doar să vă uitați la fotografia de mai sus, care surprinde un moment cu doar câteva minute, foarte puține, până când bunul, dragul, minunatul nostru prieten Virgil s-a oprit brusc din discursul plin de viață, s-a întors ușor spre mine și a șoptit cu o mirare ciudată în voce și ochi: Mi-e rău… Și acolo, atunci, Timpul s-a terminat.

Virgil Coman a alergat peste tot pe unde a fost chemat în ajutor sau a simțit că este nevoie de el, s-a ignorat pe el însuși, s-a dăruit ca pe-o ofrandă în fața a ceea ce considera că este o datorie pe viață, ca să ne poată deschide nouă toate porțile cunoașterii pe care știa că le poate deschide, ca să ne dea nouă toată încrederea de a ne căuta rădăcinile în negura și țărâna Istoriei.

Fotografia asta, la care vă uitați e de acolo, de la granița Timpului, unde se încheia misiunea lui și trebuia să înceapă a noastră…

Foto: Ziua de Constanța