Partener SEAS Itinerant, Georgiana Rusu: „Nu știm niciodată cine este în public și ce poate declanșa acea întâlnire”

Nu toți oamenii ajung la teatru. Pentru unii, poate că este prea departe. Pentru alții, probabil că teatrul și cultura, în general, par un lux inutil sau, pur și simplu, ceva ce nu a făcut niciodată parte din viața lor, din lumea lor.
Vara aceasta, teatrul merge acolo unde întâlnirea cu un spectacol de teatru este, pentru mulți, o premieră: la sate.

Ajunsă în 2026 la cea de-a cincea ediție, Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului (SEAS), organizată de Teatrul de Stat Constanța, cea mai mare manifestare estivală dedicată artelor spectacolului din România, continuă să crească în amploare de la an la an.
Noutate a ediției din acest an, SEAS Itinerant este secțiunea festivalului dedicată publicului din mediul rural, realizată în parteneriat cu Asociația Culturală Georgiana Rusu. Curatorierea artistică și finanțarea secțiunii sunt asigurate de Teatrul de Stat Constanța, iar organizarea reprezentațiilor revine operatorului cultural.
Timp de șase weekenduri, între 25 iulie și 6 septembrie, SEAS Itinerant ajunge în șase comune din județul Constanța – Mihail Kogălniceanu, Peștera, Pantelimon, Vulturu, Ghindărești și Lipnița. Câte două reprezentații în fiecare localitate, cu acces gratuit, programate în weekend, astfel încât să poată veni oricine: copii, părinți și bunici.
Primul popas este chiar în acest weekend (25-26 iulie), la Mihail Kogălniceanu și Peștera, unde, de la ora 20.00, căminele culturale se transformă, pentru câteva ore, în săli de spectacol.
Primele trei weekenduri aduc pe scenă „Minunea minunilor” – spectacol al Teatrului de Stat Constanța care vorbește, cu sensibilitate și umor, despre lucrurile care ne leagă: familia, țara, amintirile și viața de zi cu zi. Până la începutul lui septembrie, alte spectacole vor aduce teatrul în fața publicului din satele constănțene. La SEAS Itinerant, toate spectacolele sunt oferite gratuit publicului.
Cum se schimbă un loc atunci când ajunge teatrul acolo? Și ce se întâmplă atunci când, pentru unii spectatori, acesta este primul spectacol văzut vreodată?

Despre toate acestea și nu numai, am vorbit cu Georgiana Rusu, cea care cunoaște deja drumul către satele și comunele județului Constanța prin proiectele culturale pe care le desfășoară de ani buni în mediul rural și care asigură organizarea logistică a reprezentațiilor SEAS Itinerant. Pentru că un proiect nu înseamnă doar ceea ce se scrie, se bifează și se aprobă. În cele din urmă, un proiect valorează atât cât reușește să ajungă la oameni. Atât cât deschide în proiecția pe care faptele o lasă în urmă, acolo unde, uneori, începe o schimbare. Iar despre această diferență, despre această trecere de la un dosar de hârtii la viață, Georgiana Rusu poate vorbi din experiență.

– În câte localități rurale veți ajunge cu reprezentanții din programul SEAS dedicate acestui proiect și câți participant estimați că vor participa la spectacole?
– SEAS Itinerant ajunge, în această primă ediție, în șase localități din județul Constanța: Mihail Kogălniceanu, Peștera, Pantelimon, Vulturu, Ghindărești și Lipnița.
Programul se desfășoară pe parcursul a șase weekenduri, cu câte două reprezentații în fiecare weekend, ceea ce înseamnă un total de 12 reprezentații.
Primele trei weekenduri sunt dedicate spectacolului „Minunea Minunilor”, scris și regizat de Daniel Chirilă, producție a Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului – SEAS 2026, iar în următoarele trei weekenduri publicul va putea vedea spectacole invitate.

– În realizarea programului SEAS Itinerant, cum au fost alese localitățile în care mergeți?
– În primul rând a contat experiența proiectelor pe care le-am derulat anterior în mediul rural. A fost greu să le alegem, mai ales că noi, prin proiectele desfășurate în ultimii 10 ani, am ajuns în toate localitățile, cel puțin o dată cu măcar o activitate culturală. Însă am urmărit să ajungem în comunități în care accesul la spectacole profesioniste este redus, ținând cont, desigur, și de existența unor spații adecvate și de disponibilitatea autorităților locale de a se implica.
Am cunoscut comunități în care există deschidere și cu care am construit deja relații funcționale, iar acest lucru a cântărit firesc în selecție. A contat inclusiv aspectul culorii politice, dorind să nu existe cumva discuții referitoare la excludere pe aceste criterii.
Pe termen lung, ne dorim să ajungem treptat și în alte comunități și să contribuim în continuare la reducerea acestei inechități culturale. Sigur că un astfel de proces nu se poate construi peste noapte. Se construiește pas cu pas, prin experiență, prin relații de încredere cu comunitățile și prin fiecare nou loc în care reușim să ajungem. Dar tocmai aceasta este perspectiva pe termen lung: să lărgim, puțin câte puțin, harta locurilor în care teatrul în special și activitățile culturale în general ajung firesc la oameni.

– De ce crezi că Teatrul de Stat Constanța a ales să colaboreze cu voi pentru secțiunea SEAS Itinerant? Ce vă recomandă pentru acest parteneriat?
– Cred că a contat foarte mult activitatea noastră anterioară în general, cât și, în particular, experiența în promovarea culturii în mediul rural. Să nu uităm, Asociația Culturală Georgiana Rusu este, incontestabil, cel mai activ operator cultural independent, cu un portofoliu de 57 de proiecte culturale implementate în ultimii 9 ani, cu o valoare totală de peste 2,5 milioane euro.

– Ce experiență aveți în activitatea culturală desfășurată în mediul rural?
– O parte însemnată a activității noastre s-a desfășurat și încă se desfășoară în mediul rural și considerăm că este o datorie de onoare pentru noi, ca operatori culturali independenți, să ajungem și acolo unde marile instituții de cultură nu ajung. Din cele 57 de proiecte culturale implementate până în prezent, nu mai puțin de 33 au vizat localități din afara municipiului Constanța. Practic, nu cred că există comună din cele 59 din județul Constanța în care să nu fi ajuns măcar o dată vreun proiect al Asociației Culturale Georgiana Rusu. Am fost în satele și comunele din județ cu proiecte de teatru, muzică, dans, artă plastică, educație prin cultură precum și cu proiecte care au promovat patrimoniul cultural material și imaterial al Dobrogei. Chiar și în acest an, trei din cele patru proiecte deja aprobate pentru finanțare se desfășoară în mediul rural din județul Constanța, în valoare totală de peste 200.000 de euro: „Din sate fără scenă spre lumi de imaginație” la Peștera și Pantelimon (câte patru ateliere de arte – Teatru, Muzică, Dans și Artă plastic – pentru 80 de copii din cele două localități), „Sucidava Moesica: Patrimoniu digital și experiență participativă” la Izvoarele – comuna Lipnița (tabără de arheologie pentru 20 de studenți, cu ateliere de Arheologie, Conservare, Digitalizare, Tehnologie aplicată – LiDAR, ghidaj cultural – turistic și Arheologie subacvatică în zona sitului arheologic Sucidava Moesica), „Vocile Histriei – Activarea patrimoniului prin digitizare, cartografiere și creație artistică” la Histria (cercetare LiDAR și Georadar a sitului, digitalizarea a 50 de artefacte din muzeul cetății, realizarea unei hărți interactive online a sitului). Chiar și cel de-al patrulea proiect, „Gustul antic al Dobrogei”, are practic legătură direct cu întreaga zonă dintre Dunăre și Marea Neagră, chiar dacă activitățile se vor defășura preponderant în municipiul Constanța (cercetarea și promovarea patrimoniului imaterial dobrogean constituit din rețetele culinare din perioadele pre-elenistică, elenistică și romano-bizantină).

– Care este cel mai greu lucru atunci când duci teatrul într-un sat: logistica sau confruntarea cu realitatea că experiența culturală ajunge acolo unde ar fi trebuit să existe de mult?
– Logistica poate fi complicată, dar are soluții. Mult mai greu este să conștientizezi că, pentru unii oameni, ceea ce noi considerăm o experiență culturală firească poate fi o premieră absolută și că această diferență de acces s-a perpetuat ani la rând. Acolo unde teatrul ajunge rar, nu este suficient doar să duci un spectacol. Trebuie să depășești și distanța care s-a creat în timp între public și actul cultural și aceasta vine la pachet cu o interesantă provocare: prima întâlnire dintre un public nefamiliarizat cu teatrul și această formă de artă.
În comunitățile în care nu există o ofertă culturală constantă, există chiar o anumită reticență în fața unei experiențe necunoscute. Când nu știi la ce să te aștepți, poți avea senzația că intri într-un spațiu ale cărui reguli nu le cunoști, că vei fi expus sau că „nu este pentru tine”. Una dintre mizele noastre este tocmai să risipim această distanță și aceste prejudecăți. Să facem întâlnirea cu teatrul cât mai firească și să arătăm că nu trebuie să deții un anumit cod cultural pentru a avea dreptul să fii spectator. În cazul spectacolului „Minunea Minunilor” avem și un avantaj extraordinar: cu mici excepții impuse de spațiu, spectacolul poate fi jucat în mijlocul spectatorilor. Regia permite această apropiere, iar distanța convențională dintre scenă și sală aproape dispare. Cred că acest lucru poate contribui foarte mult la familiarizarea publicului cu teatrul, pentru că spectatorul nu privește ceva care se întâmplă undeva, departe de el. Povestea se întâmplă chiar lângă el.

-Din experiența proiectelor culturale anterioare, cum vezi tu ce se întâmplă cu un om – copil, adolescent sau adult atunci când vede primul spectacol de teatru din viața lui?

– În primul rând, un prim spectacol înseamnă întâlnirea cu ceva foarte diferit de experiențele culturale cu care sunt obișnuiți prin intermediul, de pildă, al unui ecran. Și cred că putem spune deschis că prima întâlnire cu teatrul înseamnă și descoperirea unei anumite discipline a spectatorului.
Un om care nu a mai fost niciodată la teatru nu intră neapărat în sală știind toate convențiile pe care un spectator obișnuit le consideră firești. Poate nu se gândește că nu este indicat să părăsească spațiul în timpul reprezentației sau că experiența nu funcționează ca la cinema, unde poți mânca, vorbi în șoaptă sau te poți ridica fără ca ceea ce se întâmplă pe ecran să fie afectat.
La teatru, totul se întâmplă live, în fața ta.
Actorul te vede. Te aude. Simte reacția publicului. Iar spectatorul descoperă foarte repede că și prezența lui face parte, într-un fel, din ceea ce se întâmplă.
Această descoperire este surprinzătoare pentru mulți dintre cei care văd pentru prima dată teatru. Nu este vorba despre a impune rigid niște reguli, ci despre a înțelege că există un pact între actor și spectator: pentru o oră sau mai mult, construim împreună aceeași experiență.
Iar în cazul nostru, faptul că actorii se află chiar în mijlocul spectatorilor face acest pact și mai vizibil.

– Cum reacționează publicul din comunitățile în care teatrul profesionist ajunge foarte rar?
– Reacțiile sunt foarte diferite și tocmai de aceea sunt atât de interesante. Prima surpriză este, de multe ori, proximitatea. Faptul că actorul este acolo, la câțiva pași, că tot ceea ce se întâmplă este viu și irepetabil. Apoi vine însă ceva mult mai puternic: emoția. Și oamenii reacționează foarte diferit atunci când sunt puși în fața unei emoții pe care nu o anticipau. Unii se lasă purtați imediat de ceea ce simt. Râd, se emoționează, urmăresc povestea foarte intens și reacționează extrem de autentic. Alții intră, într-un fel, în defensivă. Ni s-a întâmplat, de exemplu, ca în spectacole să se râdă în momente care nu erau neapărat comice. Privit superficial, ai putea crede că publicul nu a înțeles scena. Dar râsul poate fi și un mecanism de apărare în fața unei emoții incomode sau neașteptate. Uneori omul râde tocmai pentru că ceea ce vede atinge ceva din interiorul său ce nu se aștepta să fie atins. Cred că este foarte important să nu judecăm aceste reacții. Un public se formează prin experiență. Iar fiecare întâlnire cu teatrul construiește puțin câte puțin această relație dintre actor și spectator. Dar înainte de toate acestea trebuie uneori să depășim o barieră pe care nu o vedem suficient: teama de necunoscut.
Pentru cineva care nu a fost niciodată la teatru, simpla invitație la un spectacol poate ridica întrebări: „Ce trebuie să fac acolo?”, „Oare o să înțeleg?”, „Cum trebuie să mă comport?”, „Este pentru mine?”. Necunoscutul ne poate face să ne simțim vulnerabili și, uneori, cea mai simplă reacție este să spunem: „Nu mă interesează”. De aceea, accesul la cultură nu înseamnă doar să pui un spectacol într-un cămin cultural și să deschizi ușile. Înseamnă și să construiești încredere, să comunici cu oamenii și să creezi un context în care ei să simtă că sunt bineveniți exact așa cum sunt. Nu trebuie să știi „cum se merge la teatru” înainte să mergi la teatru. Tocmai mergând îl descoperi.

– Crezi că o singură întâlnire cu teatrul poate schimba ceva în felul în care un om privește lumea?

– Da, cu siguranță, tocmai prin revelațiile pe care o poveste le poate provoca la nivel emoțional și psihologic. Teatrul ne oferă această distanță foarte interesantă: pentru o vreme, privim viața altcuiva, dar ajungem, de fapt, să reflectăm la propria viață. Putem înțelege mai bine o relație, o alegere, un conflict, putem empatiza cu o experiență pe care nu am trăit-o sau putem descoperi o perspectivă la care nu ne-am gândit până atunci. Iar uneori, o astfel de revelație rămâne cu noi mult după terminarea spectacolului.
Sigur că depinde foarte mult și de spectacolul ales. Pentru ca o astfel de întâlnire să producă ceva real, povestea trebuie să aibă capacitatea de a ajunge la spectator, de a-l implica și de a-i oferi puncte de legătură cu propria experiență. Nu orice spectacol va produce aceeași reacție în fiecare om, dar atunci când întâlnirea potrivită dintre o poveste și un spectator se produce la momentul potrivit, ea poate schimba felul în care acesta privește o bucățică din lume – sau chiar din propria viață.
Cu cât aceste întâlniri sunt însă mai frecvente și mai diverse, cu atât impactul depășește experiența individuală: se formează treptat un public, se dezvoltă gustul și curiozitatea culturală, iar cultura începe să devină o nevoie firească în viața comunității.

– În ce fel poate teatrul să fie, dincolo de divertisment, un instrument de educație și dezvoltare pentru comunitate?
– Teatrul ne pune în fața unor situații, alegeri și perspective pe care poate nu le-am întâlni în viața noastră de zi cu zi. Dar educația prin cultură nu înseamnă neapărat să îi spui spectatorului ce să gândească. Uneori înseamnă exact contrariul: să îi oferi suficiente întrebări încât să înceapă să gândească singur.
Teatrul are o funcție educativă profundă, pentru că transmite valori, modele de comportament și perspective asupra lumii, dezvoltă gândirea critică și ne ajută să înțelegem realități diferite de propria experiență. Prin faptul că ne pune, simbolic, în locul altcuiva, contribuie la dezvoltarea empatiei și ne permite să explorăm conflicte, alegeri și emoții într-un spațiu sigur.
Mai mult decât atât, la nivelul unei comunități, cultura are și o importantă funcție socială: creează repere comune, stimulează dialogul și consolidează sentimentul de apartenență. Și chiar dacă nu toate poveștile ne fac să ne simțim confortabil – unele ne amuză, altele ne tulbură, altele ne pun în fața unor lucruri pe care poate am prefera să le evităm, teatrul ne oferă un spațiu sigur în care putem experimenta toate aceste emoții.
Din acest punct de vedere, teatrul nu educă, ne antrenează capacitatea de a simți, de a observa și de a ne pune întrebări.

– Ce valori pot fi transmise printr-un spectacol de teatru?
– Depinde, desigur, de povestea pe care o spune fiecare spectacol. Teatrul poate pune în discuție valori și teme fundamentale – demnitatea umană, libertatea, dreptatea, responsabilitatea, egalitatea, adevărul – și ne poate confrunta inclusiv cu situațiile în care acestea sunt încălcate, obligându-ne să ne raportăm la propriile convingeri și alegeri.
În cazul „Minunea Minunilor”, vorbim mai ales despre familie, memorie, apartenență și rădăcini, despre legăturile dintre generații și despre felul în care istoria colectivă se imprimă în viețile oamenilor obișnuiți. Este, în fond, și o invitație de a ne privi propria familie ca pe o istorie care merită cunoscută și păstrată.

– Putem estima, în vreun fel, ce și cât pierde România atunci când un copil foarte talentat dintr-un sat nu are niciodată șansa să-și descopere vocația care l-ar fi putut duce pe drumul unei performanțe strălucitoare?
– România, societate, comunitatea pierd enorm. Pierd, poate, un mare actor, un regizor, un dramaturg sau un viitor om de cultură. Talentul nu ține cont de geografie și se poate naște la fel de bine într-un sat în care nu există niciun teatru pe o rază de zeci de kilometri. Problema este că, dacă un copil nu intră niciodată în contact cu această lume, s-ar putea să nu afle niciodată că are o vocație pentru ea. Și atunci nu pierde doar acel copil șansa de a-și descoperi propriul drum, ci pierdem noi, ca societate, tot ceea ce ar fi putut el să creeze și să ofere mai departe, inclusiv propriei comunități. Pentru că un om care își descoperă și își dezvoltă potențialul se poate întoarce, într-o zi, acolo de unde a plecat – cu experiență, cu idei, cu proiecte, poate creând la rândul lui oportunități pentru alții.
De aceea, accesul la cultură înseamnă și acces la posibilitate: nu știm niciodată cine se află pentru prima dată în public și ce poate declanșa acea întâlnire.

– Cum contribuie cultura la dezvoltarea empatiei, a imaginației și a încrederii în sine?
– Prin povești.
Atunci când urmărim povestea altcuiva, suntem invitați pentru o vreme să ieșim din propria experiență și să privim lumea dintr-o altă perspectivă. Acesta este unul dintre mecanismele fundamentale ale empatiei.
În același timp, stimulează imaginația, pentru că ne invită să depășim ceea ce cunoaștem deja, să construim posibilități și să vedem lumea dincolo de limitele experienței imediate.
Încrederea în sine se construiește și prin accesul la expresie, la modele și la sentimentul de apartenență: cultura ne ajută să ne descoperim propria voce, să ne înțelegem identitatea, ca și în cazul spectacolului ”Minunea Minunilor” și să simțim că experiențele și poveștile noastre au valoare. În fond, cultura ne ajută deopotrivă să îl înțelegem mai bine pe celălalt și să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.

– Se vede, în viața unui om, faptul că a crescut având acces la cultură? Dacă da, unde se vede cel mai clar?
– Da, și cred că se vede mai ales în felul în care se raportează la lume și la ceilalți. În capacitatea de a pune lucrurile sub semnul întrebării, de a nu accepta automat tot ceea ce i se spune, de a înțelege o perspectivă diferită fără să o respingă imediat, de a-și recunoaște și exprima mai bine emoțiile. Se vede și în curiozitate, în vocabular, în reperele pe care le are, în capacitatea de a face conexiuni și de a-și imagina că există și alte posibilități decât cele pe care le vede în jurul său. Cultura nu îți spune neapărat ce să gândești, dar îți oferă mai multe instrumente cu care să gândești. Iar asta se reflectă, în timp, în alegerile pe care le faci și în felul în care îți construiești relația cu lumea.

– Cum îi explici unui copil, unui adolescent sau unui adult că și el are dreptul la cultură, indiferent unde s-a născut?
– Cred că cel mai bine nu îi explici. Îi demonstrezi. Duci spectacolul, evenimentul, activitatea, acolo.
Dreptul la cultură nu ar trebui să existe doar într-un document sau într-un discurs despre accesibilitate culturală. El devine real atunci când un om poate intra în căminul cultural din localitatea lui și poate vedea un spectacol profesionist pe care, altfel, ar fi trebuit să meargă până la Constanța pentru a-l vedea.
Acesta este, de fapt, unul dintre sensurile cele mai importante ale SEAS Itinerant: extinderea accesului la cultură dincolo de centrul urban.
Accesul la cultură nu ar trebui să fie un privilegiu determinat de codul poștal.
Accesul la cultură este, de altfel, un drept consacrat chiar de Articolul 33 din Constituția României, care prevede că „accesul la cultură este garantat”. Problema este că, în realitate, acest acces rămâne inegal: dacă locuiești într-un oraș mare ai teatre, muzee și evenimente la îndemână, în timp ce, pentru cineva dintr-o comunitate rurală, aceeași experiență poate presupune distanță, costuri sau o oportunitate care nu apare niciodată.
Dacă locuiești într-un oraș mare, ai teatre, cinematografe, muzee, festivaluri și evenimente culturale la câțiva kilometri distanță. Dacă locuiești într-o comună aflată la zeci de kilometri de un centru cultural important, aceeași experiență presupune transport, timp și bani. Uneori presupune pur și simplu o oportunitate care nu apare niciodată.

– Există o diferență între o comunitate care are acces constant la experiențe culturale și una în care astfel de întâlniri se întâmplă foarte rar?
– Sigur că da, iar diferențele se construiesc în timp și sunt mult mai profunde decât simplul obicei de a merge la spectacole. Accesul constant la cultură dezvoltă gândirea critică, empatia, toleranța și capacitatea de dialog, consolidează identitatea unei comunități și lărgește orizontul de posibilități al oamenilor. Concret, asta poate însemna oameni mai deschiși către idei și perspective diferite, copii și tineri care descoperă modele, profesii și posibilități pe care altfel poate nu le-ar fi întâlnit, o comunitate care își cunoaște și își valorizează mai bine identitatea, în care apar mai ușor inițiative locale și în care oamenii au mai multe contexte de a se întâlni, de a comunica și de a construi împreună.
În timp, se formează firesc și un public care caută, compară, își dezvoltă gustul și începe să ceară cultură. De aceea, efectul real nu se măsoară doar în numărul de spectacole văzute, ci în ceea ce aceste experiențe, repetate în timp, pot schimba în felul în care o comunitate gândește, relaționează, aspiră și se dezvoltă.

– Poate un spectacol de o oră să schimbe un destin sau un destin se modelează doar prin întâlniri repetate cu cultura?
– Un singur spectacol poate fi un declanșator. Poate produce o revelație, poate trezi o curiozitate sau chiar poate face un om să descopere o vocație despre care nu știa că există. Sunt întâlniri care pot rămâne cu noi o viață. Dar, pentru ca acel prim impuls să aibă unde să crească, este nevoie de continuitate. Un spectacol poate aprinde scânteia; accesul repetat la cultură îi oferă însă posibilitatea să devină ceva mai mult – un interes, un mod de a gândi, o pasiune sau chiar un drum în viață.

– Dacă un om dintr-un sat vede primul său spectacol de teatru la 40, 50 sau 70 de ani, putem vorbi despre o lipsă de interes pentru cultură sau despre un eșec al statului de a-și face datoria față de cetățenii săi?
– Este greu să vorbești despre lipsă de interes pentru ceva la care omul nu a avut, în mod real, acces. Nu poți cere cuiva să își formeze nevoia de teatru dacă teatrul nu a făcut niciodată parte dintre posibilitățile lui. Iar accesul la cultură nu este un privilegiu, ci un drept garantat prin Constituție. Din această perspectivă, dacă există comunități întregi în care un om poate ajunge la 50 sau 70 de ani fără să fi avut vreodată posibilitatea reală de a vedea un spectacol profesionist, atunci trebuie să vorbim și despre o responsabilitate instituțională.
Cred însă că important nu este doar să constatăm ce nu s-a făcut până acum, ci să schimbăm această realitate. Iar primul pas este exact acesta: să nu mai așteptăm ca oamenii să vină către cultură atunci când distanța îi împiedică, ci să facem și cultura să meargă către ei.

– Aș vrea să încheiem optimist. Și cred că există motive să fim. Dar poate că optimismul nu stă în faptul că teatrul ajunge într-un sat, ci în speranța că, într-o zi, asta nu va mai fi o știre, ci ceva firesc. Crezi că este posibil așa ceva în viitorul apropiat?
– Da, cred că este posibil și poate că avem astăzi mai multe motive decât oricând să fim optimiști. Pentru noi, însă, acest drum nu începe acum. Asociația Culturală Georgiana Rusu și-a asumat de mai bine de zece ani misiunea de a duce cultura și acolo unde accesul la ea este limitat. Multe dintre lucrurile despre care vorbim astăzi – inechitate culturală, descentralizare, accesul comunităților rurale la cultură – reprezintă o luptă pe care noi o ducem de foarte mult timp, chiar dacă abia acum aceste teme încep să capete o vizibilitate publică mai mare. Ceea ce ne dă speranță este că acest demers nu mai este unul pe care îl facem singuri. Faptul că o instituție de anvergura Teatrului de Stat Constanța, prin SEAS, face acest pas către comunitățile din județ arată că lucrurile încep să se miște într-o direcție bună. Adevăratul succes va fi, într-adevăr, ziua în care un spectacol profesionist într-un sat nu va mai fi o știre, ci o normalitate. Noi lucrăm la această normalitate de mai bine de zece ani și sperăm ca, de acum înainte, drumul până la ea să fie unul pe care să îl parcurgem împreună, din ce în ce mai mulți.