„Oameni și zei” și cei dintre ei, crucificați pe o clipă de nemurire

Cunoașteți sentimentul acela straniu când bei apă și, dintr-o dată, înțelegi că nu știai cât de însetat erai?
Pentru mine, așa a fost spectacolul „Oameni și zei”, al lui Andrei Măjeri, prezentat joi seară, 6 august a.c., în cadrul programului SEAS 2026 – cea mai amplă stagiune estivală dedicată artelor spectacolului din România, un proiect cultural de anvergură organizat de Teatrul de Stat Constanța. 

Un spectacol semnat de Andrei Măjeri nu se petrece doar pe scenă. El trece bariera scenei și devine o experiență care te scutură bine, pentru ca apoi să te reașeze, altfel, în tine însuți. Îți trezește visele și spaimele, îți aduce aproape pe morții pe care uitarea i-a îngropat mai adânc decât pământul și te obligă să privești pentru o clipă la tine însuți de parcă ai fi aproape pierdut, aproape mort. Numai traversând această vecinătate a sfârșitului ajungi să recunoști sentimente și emoții pe care le credeai dispărute. Și înțelegi că unele adevăruri despre tine nu se lasă descoperite decât atunci când tot ceea ce părea de neclintit începe să se clatine.

Un accident terifiant ia locul scenei de teatru. Fiare contorsionate, fum, sunetul de metal ascutit pe alt metal, oameni și resturi de oameni, glasuri și ecouri de glasuri. Nimic de salvat. Niciun miracol. Un accident ca un tablou al morții sau moartea ca un accident.
Niciun supraviețuitor, nicio poveste nu-și mai găsește vreo voce în care să se salveze. Un martor trece pe la muribunzi și le intermediază, cu telefonul, ultimul portret. Un selfie făcut de această dată cu filtrul morții.
Spectacolul lui Măjeri este încremenit în distanța aceea dintre viață și sfârșitul ei, acolo unde timpul nu mai măsoară, nu mai curge, incetează să existe și lasă loc unui fulger de conștiință, necesar fiecărei apocalipse personale. Rămâne doar o clipă. O clipă atât de mare încât conține toate clipele unei vieți. Momentul în care omul realizează, între șoc și revelație, că se află pe granița dintre lumi sau dintre lume și nimic, dintre lumină și hău, dintre ceea ce lasă în urmă și ceea ce, poate, va lua cu sine.
Între viață și moarte, între tot ce a fost un om și ce-i măsoară esența existenței, acolo sunt toate, amestecate: iubirea, sacrificiul, averea, orgoliul, spaima, puterea, dorințele, eșecurile și tot ceea ce omul descoperă prea târziu că ar fi putut deveni.

Într-un loc, într-un sens giratoriu de pe o autostradă undeva în Secuime, are loc accidentul. Mai multe mașini se ciocnesc și alcătuiesc împreună un fel de vehicul uriaș, rotit pe mișcarea sensului care nu mai duce nicaieri. Iar mașina cea mai prețioasă se află în mijlocul acestui haos, răsturnată, răstignită cu portierele deschise, asemenea unei cruci de metal încălzit de sânge. Personajele vin din lumi diferite, din categorii diferite: un instructor auto mistuit de o iubire secretă, o mireasă care preferă revolverul în locul clasicului buchet de flori, o soacră mică isterică, două bătrâne prietene de-o viață care își retrăiesc amintirile unei tinereți pline de excese, diva – cea mai sexy defunctă a baroului clujean, un politician corupt care obținea tot ce voia, doi amanți de vârste diferite care își așază traumele și irosirile într-o ultimă îmbrățișare (una în sânge, una bine făcută), doi motocicliști, un autocar plin de critici, tânărul capturat în mașina răsturnată, care își strigă mama cu disperarea copilului rămas fără lume, femeia fără picioare și bărbatul fără mâini pe care lipsurile îi completează. Dintre toate aparițiile, cea interpretată de Erzsébet B. Fülöp este una dintre marile forțe ale spectacolului. Actrița face din interpretare chiar un rol propriu… la propriu, se joacă pe ea însăși într-o ipostază în care își rostește ultimele gânduri fără niciun refugiu teatral, prin cuvinte, prin tăceri și prin urlete sfâșiate în repetiții, ca și cum vocea ar încerca să rămână în lume după ce trupul a primit deja sentința despărțirii.

Moartea și „Soarele meu”
Moartea este și ea invitată, dar nu apare când începe spectacolul, ci înainte de ridicarea cortinei, în sala de teatru, ca o prezență care așteaptă. Un personaj negru, discret precum o umbră care și-a găsit consistența, ținând un morman de flori albe de crin în brațe. Dar Moartea în viziunea lui Măjeri nu este un călău. Nu este întunericul care se hrănește cu lumină. Ea trece pe la fiecare, având observația unui martor. Îi însoțește în clipa în care toate măștile cad și nu mai rămâne decât omul, dezgolit de putere, de avere, de orgoliu, de toate învelișurile pe care și le-a construit ca să poată trăi printre ceilalți.
Refrenul „Napom, napom” – „Soarele meu” – străbate întregul spectacol asemenea unei amintiri pe care nimeni nu o mai poate așeza într-un timp anume. Îl fredonează și Moartea. Nu ca pe un cântec al biruinței, ci ca pe unul al dorului. În viziunea lui Măjeri, ea pare mai degrabă o ființă rămasă între lumi, purtând nostalgia unei lumini pe care fie a cunoscut-o cândva, fie nu a cunoscut-o niciodată și tocmai de aceea o caută fără încetare. În opinia mea, este una dintre cele mai tulburătoare răsturnări de perspectivă ale spectacolului.
În “Oameni și zei”, fiecare mână întinsă spre Dumnezeu cântărește altceva: un voal de mireasă, un cercel cu diamant pierdut, o îmbrățișare de mamă, un cuvânt nerostit la timp, un urlet de dincolo de voce. Oamenii înțeleg mereu prea târziu că vor lua înapoi ceea ce au dat. Restul — averea, puterea, victoria, orgoliul — rămâne pe marginea drumului, asemenea caroseriilor abandonate după accident.
“Oameni și zei” nu vorbește, în fond, despre moarte. Vorbește despre viața pe care o vedem cu adevărat abia atunci când începe să se îndepărteze de noi. Și, așa cum este și una din replicile spectacolului, zeii par să le ofere cele mai mari binecuvântări tocmai acelora cărora le iau tot.

Distribuția, coregrafia, scenografia – o simfonie perfectă
“Oameni și zei” este un spectacol produs de Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”, cu o distribuție mai mult decât remarcabilă, peste 25 de actori care interacționează între ei și laolaltă cu atmosfera turbionară care-i învârte pe scenă și deasupra ei. Între secvențele spectacolului apar, potrivit și inspirat, momentele în care actorii cântă, realizând ferestre de oxigen necesare pentru a elibera din energia grea, densă, apăsătoare. Coregrafia ajută mult la această atmosferă în care trupurile contorsionate – surprinse într-un zbor fără aripi sau dansând pe muzica auzită din ultimele respirații, zvâcniri ale sângelui, freamăt al oaselor frânte – devin vehicule pentru sufletele tremurânde.
La “Oameni și zei”, scenografia este semnată de Adrian Balcău, coregrafia de Andrea Gavriliu și sound design-ul de Adrian Piciorea, toți construind și completând cu precizie matematică tabloul făcut din tablouri legate în mișcarea de rotație a unui carusel care în loc de căluți colorați are mașini strivite și oameni striviți („Aici, în acest tablou cu carne și fier”, cum spune Andrei Măjeri). Fiecare element din ansamblul piesei împinge discret povestea înainte, până când scena pare să se transforme într-un organism-mașinărie care respiră, se contractă și se destramă odată cu personajele.

Măjeri, o semnătură care dă insomnii
Regia și ilustrația muzicală îi aparțin lui Andrei Măjeri, cel care – așa cum îmi spunea în urmă cu un an – nu își dorește să fie recunoscut printr-un stil, ci să-și păstreze libertatea de a începe de fiecare dată din alt loc. “Oameni și zei” confirmă această neliniștită căutare creatoare. Este un spectacol care refuză confortul tiparelor convenționale (tipic pentru Măjeri) și nu încearcă să fie pe placul tuturor. Uneori poate incomoda, alteori poate dezorienta. Dar nu lasă spectatorului posibilitatea de a rămâne neatins.

Cerul dintre om și zeu, o enigmă cât o viață
Una dintre dimensiunile oprite în loc și deschise în alt spațiu al percepției este timpul. În spectacolul lui Măjeri, oprirea timpului face orice măsurătoare inutilă, dar oferă, în schimb, o altă perspectivă asupra cântăririi șansei, întâmplării sau misiunii de a fi om.
Poate că singura mare iluzie a omului este convingerea că are timp. Timp să iubească, timp să repare, timp să spună, timp să devină. “Oameni și zei” începe exact acolo unde această iluzie încetează să mai funcționeze. Iar în clipa aceea care îngheață timpul, dintre viață și moarte, poate că omul atinge zeitatea, atât cât să se depărteze de varianta sa omenească și să-și poată vedea viața de la distanța la care totul devine clar, atât de clar încât nicio întrebare nu mai are nevoie de răspuns.
În spectacolul lui Măjeri, eu văd viața ca pe o poveste pe care omul și-o scrie singur și moartea precum cel mai mare mister al vieții. Iar între cele două este întâlnirea cu zeitatea, atingerea unei divinități pe care, incontrolabil, omul simte mereu că o poartă în el și de la care pretinde un acces la ceva peste puterile omenești – salvarea de întunericul suprem, mântuirea, o nouă șansă de a fi… de a fi ceva. Numai că în acest moment al trecerii, omul întâlnește oglinda în care vede cu ochi de zeu ceea ce a rămas din el atunci când praful, aurul și gloria omenească au dispărut de parcă n-ar fi existat niciodată cu adevărat.

Întrebări – în loc de vreo concluzie
Titlul spectacolului poate părea că promită o confruntare. Oameni de o parte, zei de cealaltă. Dar, aici, zeii nici măcar nu intră în competiție cu oamenii. Ei, cel mult, doar privesc. Ei știu tot ce e de știut. Poate că acesta este singurul privilegiu al zeilor: nu sunt obligați să afle prea târziu ceea ce omul află întotdeauna prea târziu.
Dincolo de dramele personajelor, de unde îl poartă povestea pe fiecare spectator, „Oameni și zei” lasă în urmă și întrebări: cât om mai rămâne în noi când începe să ne ia de mână dorința de a fi zei? Și, mai ales, dacă știm că murim, de ce trăim cu atâta siguranță de sine, ca și cum am fi nemuritori? Poate că aici este mesajul pe care Măjeri îl lasă spectatorului: invitația de a privi mai atent această foarte omenească neputință de a ne lua moartea în serios cu adevărat. Și viața, desigur, de asemenea…