Andrei Irimia: “Sala plină la Kammermusiksaal din Berliner Philharmonie, o bucurie și o promisiune pentru viitor”

Andrei Irimia, pianist și compozitor constănțean, a plecat din orașul de la malul mării și a ajuns să cânte pe scene importante ale Europei, iar povestea lui spune, în felul ei, și povestea unui oraș care se lasă descoperit și prin oamenii pe care îi trimite mai departe în lume.
Acum, în septembrie, acest drum l-a dus din nou la Berlin. În urmă cu trei zile, pe 25 septembrie, Andrei Irimia a prezentat „Lights and Shadows” la Kammermusiksaal din Berliner Philharmonie, alături de Răzvan Păun și Mihai Artemii. A fost un concert important, într-unul dintre locurile devenite repere ale vieții muzicale europene, dar și o nouă oprire într-un parcurs care l-a purtat, tot mai firesc, dincolo de granițele României.
De aici începe și conversația noastră. De la Berlin și starea de a cânta într-o sală cu o asemenea istorie, până la felul în care muzica se schimbă odată cu artistul care o scrie și la locurile noi pe care Andrei Irimia continuă să le descopere în propria muzică.
Și despre Constanța.
Pentru că orice plecare are, undeva în urmă, un loc care nu pleacă niciodată. Un punct cardinal personal. Pentru Andrei Irimia, locul acesta este Constanța. Orașul natal rămâne prezent în viața și în muzica lui Andrei. Constanța de altădată, cea a începuturilor, a primelor drumuri, a mării și a lucrurilor care, poate, atunci păreau atât de obișnuite, a rămas undeva cu el, un fel de „acasă” interior, chiar și atunci când viața îl poartă departe.
Și probabil că locurile în care a început devenirea unui om nu rămân doar în memorie. Rămân și în felul de a fi. La fel cum și întoarcerea nu mai poate însemna revenirea la ceea ce a fost, ci întâlnirea dintre cine ai fost și cine ai devenit, dintre cât de departe ai ajuns și câte vise din copilărie ai reușit să le pictezi în realitatea adultului care ai devenit.

Orașului în care s-a născut, Andrei Irimia i-a dedicat o piesă, o revenire, într-o dimensiune muzicală, la Constanța și la marea care i-a rămas aproape.
Andrei Irimia – „Acasă (The Sea is my Ceiling)”
„Acasă e marea ce-a încăput în mine
Și valul ei se sparge doar sub pleoape.”
Muzica și versurile: Andrei Irimia · Vocea: Marius Manole · Regia și producția video: Ovidiu Luca

Prezentarea piesei:

– După Barcelona, Madrid și Bruxelles, a urmat Berlinul. Cât de mult s-a schimbat aceeași muzică de la un oraș la altul? Simți că fiecare public are propria energie? O percepi în timp ce cânți?

– Da, foarte mult. Deși muzica este aceeași, niciun concert nu este cu adevărat identic cu celălalt. Publicul schimbă foarte mult felul în care simți ceea ce cânți. La Berlin am simțit o atenție foarte profundă, o liniște care nu era neapărat tăcere, ci mai degrabă o formă de prezență. Și cred că astfel de lucruri ajung să modifice și felul în care cânți. După mai multe concerte într-un turneu, începi să înțelegi că nu poți controla complet experiența. Poți controla muzica până la un anumit punct, dar ceea ce se întâmplă între tine, pian și public este întotdeauna diferit. La Barcelona am simțit o anumită energie, la Madrid alta, la Bruxelles alta, iar Berlinul a avut ceva foarte contemplativ. Pentru mine, asta este una dintre cele mai frumoase părți ale unui turneu. Faptul că aceeași muzică poate crea experiențe atât de diferite fără să fie nevoie să schimbi neapărat o singură notă.

– Pe 25 septembrie, ai urca pe scena Kammermusiksaal din Berliner Philharmonie. Despre ce a fost mai mult acest moment – despre recunoașterea a ceea ce ai construit până acum sau despre dorința de a demonstra că poți merge mai departe?

– Cred că a fost, înainte de toate, un moment de recunoștință. Sigur că atunci când ajungi într-o sală precum Kammermusiksaal din Berliner Philharmonie există și sentimentul că un anumit drum a fost confirmat. Dar nu am vrut să privesc concertul ca pe o concluzie. Poate că tocmai după un astfel de moment îți dai seama cât de mult mai ai de construit. Am plecat de pe scenă cu bucuria că am ajuns acolo, dar și cu foarte multe întrebări despre ceea ce urmează. Pentru mine, muzica nu a fost niciodată despre a ajunge într-un anumit punct și a spune „am reușit”. E mai degrabă un proces continuu. Și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la seara de la Berlin: faptul că, pentru câteva minute, am putut să mă uit înapoi la tot traseul de până aici, dar în același timp să simt foarte clar că povestea nu se termină acolo. Sala plină la Kammermusiksaal din Berliner Philharmonie a însemnat o bucurie și o promisiune pentru viitor.

– Ce ai învățat despre muzica ta din turnee și concerte pe care nu ai fi putut învăța niciodată stând singur la pian, în studio?

– Am învățat că muzica se schimbă în momentul în care începe să aparțină și altora. În studio poți controla foarte multe lucruri. Poți să repeți, să modifici, să cauți exact sunetul pe care îl ai în minte. În concert, însă, există întotdeauna ceva imprevizibil. Am învățat să ascult mai mult publicul, dar și să nu încerc să-i anticipez reacția. Uneori o piesă despre care credeam că va avea un anumit impact ajunge la oameni într-un cu totul alt fel. Și cred că asta m-a făcut să am mai multă încredere în muzică și să-i las propriul spațiu. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este că nu trebuie să explici tot. Uneori e suficient să creezi un spațiu și să lași omul să vină cu propria lui poveste.

– Există o piesă din „Lights and Shadows” care între timp a început să aibă o altă însemnătate pentru tine decât în momentul în care ai compus-o?

– Da. Cred că, de fapt, toate piesele se schimbă puțin odată cu tine. Când compui ceva, ești într-un anumit moment al vieții și muzica păstrează foarte mult din starea aceea. După un timp, când revii la ea, nu mai ești exact omul care a scris-o. Uneori am impresia că interpretez o piesă și, în același timp, mă uit la mine cel de atunci. Sunt lucruri pe care poate nu le înțelegeam complet când le-am compus și pe care acum le aud altfel. Asta îmi place la muzică. Nu rămâne definitiv legată de momentul în care a fost creată. Se transformă odată cu tine și, mai ales, odată cu oamenii care o ascultă.

– Cât de mult îți permiți să lași muzica să intervină surprinzător în ceea ce construiești gândit creativ? Controlezi totul sau mai accepți și lucrurile care apar accidental în procesul de creație?

– Cred că am nevoie de ambele. Îmi place să construiesc foarte atent, să știu unde vreau să ajung, dar în același timp am învățat că cele mai interesante lucruri apar uneori exact atunci când planul se rupe puțin. Nu cred că muzica trebuie controlată până la ultimul detaliu. Dacă faci asta, există riscul să devină prea rațională. Pe de altă parte, nici nu cred în ideea că trebuie să lași totul complet întâmplător. Pentru mine, creația este un dialog între intenție și accident. Uneori apare o notă, o armonie sau o idee pe care nu o căutam și care schimbă tot ce construisem până atunci. În astfel de momente încerc să nu o resping doar pentru că nu era în plan. Poate tocmai acel lucru neașteptat era ceea ce lipsea.

– Ce ai schimbat la felul în care cânți la pian în ultimii ani? Nu neapărat tehnic, ci în felul în care dozezi forța, emoția, tăcerea și vulnerabilitatea?

– Cred că am învățat să cânt mai puțin pentru a spune mai mult. Când ești la început, există poate o nevoie de a demonstra. Vrei să arăți tot ceea ce poți să faci, să umpli spațiul, să nu lași nimic neexprimat. Cu timpul am înțeles că forța nu vine neapărat din intensitate. Uneori vine dintr-o notă foarte simplă, cântată exact în locul în care trebuie. Am început să mă simt mai confortabil și cu tăcerea. Tăcerea este foarte importantă în muzica mea și cred că am învățat să nu mă mai tem de ea. Iar vulnerabilitatea vine probabil tocmai de aici. Să nu mai simți nevoia să ascunzi fiecare imperfecțiune sau fiecare emoție. Să lași muzica să fie sinceră, chiar și atunci când nu este confortabil.

– Pe măsură ce concertele tale ajung la tot mai mulți oameni, cum se schimbă relația aceea intimă pe care muzica ta o creează cu publicul?

– Este un lucru la care mă gândesc foarte mult, pentru că muzica mea a pornit dintr-un spațiu foarte intim. Și, paradoxal, cu cât ajunge la mai mulți oameni, cu atât încerc să păstrez mai mult această intimitate. Nu vreau ca un concert să devină un spectacol în care eu le spun oamenilor ce trebuie să simtă. Prefer să creez un spațiu în care fiecare să poată găsi ceva personal. Mi se pare foarte frumos că pot fi într-o sală cu sute de oameni și, în același timp, fiecare dintre ei să aibă o experiență complet individuală. Poate cineva ascultă o piesă și își amintește de un om, altcineva de un loc, altcineva poate nu se gândește la nimic și pur și simplu se liniștește. Pentru mine, această libertate este una dintre cele mai importante forme de apropiere între artist și public.

– Simți că România îți oferă încă suficient spațiu pentru a crește ca artist? Și, dacă da, cât de mult crezi că poți construi aici înainte ca nevoia de a privi dincolo de granițe să devină inevitabilă?

– Cred că România îmi oferă în continuare foarte mult spațiu de creștere. În același timp, cred că un artist are nevoie să iasă din mediul în care s-a format. Nu neapărat pentru că ceea ce găsește acasă nu este suficient, ci pentru că întâlnirea cu alte publicuri, alte săli și alte culturi îți schimbă perspectiva. Eu nu văd plecarea în afară ca pe o ruptură de România. Din contră, tot ceea ce construiesc în afara țării pleacă, într-un fel, din ceea ce am construit aici. Mi-aș dori însă ca artiștii români să poată circula mai ușor și ca proiectele lor să fie mai bine conectate la scena internațională. Cred că există foarte mult talent aici. Uneori ceea ce lipsește nu este talentul, ci infrastructura prin care el poate ajunge mai departe.

– Ești născut la Constanța. Ce sunet din orașul copilăriei tale crezi că a rămas, fără să-ți dai seama, în muzica pe care o faci astăzi?

– Cred că marea. Dar nu neapărat sunetul valurilor în sens literal. Mai degrabă ritmul ei. Faptul că este mereu aceeași și niciodată identică. Există o repetiție, dar în interiorul ei apar permanent mici schimbări. Cred că și în muzica mea există această idee de repetiție și transformare. Și poate mai este ceva: senzația de spațiu. Când crești lângă mare, ai mereu sentimentul unui orizont foarte larg. Cred că, fără să-mi dau seama, am rămas cu nevoia de spațiu și în muzică.

– În 2024, „Lights and Shadows” a început turneul chiar la Constanța. Astăzi, când te uiți la traseul pe care l-a avut acest proiect și vezi Berlinul în program, cum se schimbă pentru tine sensul acelui început?

– Se schimbă foarte mult, pentru că acum pot să văd începutul ca pe o parte dintr-o poveste mai mare. Când am început proiectul la Constanța, nu cred că mă gândeam la tot traseul pe care urma să-l aibă. Eram concentrat asupra muzicii și asupra momentului respectiv. Astăzi, când mă uit înapoi și văd toate orașele prin care a trecut proiectul și apoi Berlinul, îmi dau seama cât de puțin putem anticipa uneori unde ajunge un lucru pe care îl facem dintr-o nevoie sinceră. Și faptul că a început la Constanța are pentru mine o semnificație aparte. Este orașul în care am început să mă formez, iar proiectul a pornit de acolo și a ajuns într-un loc precum Berliner Philharmonie. Există o continuitate foarte frumoasă în asta.

– E ceva ce simți că ai luat cu tine din Constanța și că, indiferent unde ai ajunge, va rămâne parte din felul în care ești și creezi?

– Cred că este o anumită deschidere. Și poate o anumită liniște. Constanța mi-a dat foarte mult sentimentul spațiului și al libertății. Ai marea, ai orizontul, ai lumina aceea foarte particulară. Sunt lucruri pe care nu le conștientizezi neapărat când ești copil, dar care rămân în tine. Cred că, indiferent unde voi ajunge, există o parte din mine care va rămâne legată de acel peisaj. Nu neapărat ca nostalgie, ci ca o formă de identitate.

– Ai în plan o piesă dedicată Constanței, nu una despre oraș în sens turistic, ci despre Constanța ta, personală; cum s-ar auzi?

– Am compus deja o piesă dedicată Constanței și se numește „Acasă”. Este, probabil, cel mai personal mod în care am reușit să vorbesc despre orașul meu. Am vrut să fie despre ceea ce înseamnă pentru mine „acasă”. Despre amintiri, despre copilărie și despre sentimentul acela greu de explicat pe care îl ai atunci când te întorci într-un loc în care ai crescut. Am filmat piesa chiar pe plaja frecventara cel mai des de mine și am inclus în material momente din copilăria mea. Sunt imagini care, puse lângă cele de acum, creează un fel de dialog între cine eram și cine am devenit. Unele locuri s-au schimbat, altele au rămas aproape la fel, dar pentru mine toate poartă aceeași memorie. Muzical, am încercat să păstrez lucrurile simple. Piesa are mult spațiu, puține elemente și o anumită melancolie, dar în același timp există și lumină și căldură. Pentru că așa simt eu Constanța: ca pe un loc luminos, dar care capătă o altă profunzime atunci când îl privești prin amintirile copilăriei. „Acasă” nu este, de fapt, doar despre un oraș. Este despre felul în care un loc poate rămâne cu tine, chiar și atunci când pleci. Și cred că asta am vrut cel mai mult să spun prin piesa asta: că uneori „acasă” nu mai este doar un loc în care te întorci, ci ceva ce porți cu tine oriunde mergi.