Actorul Cătălin Bucur: “Vulnerabilitatea este una dintre cele mai mari forme de curaj”

Cătălin Bucur s-a aflat în distribuția spectacolelor care au deschis ediția SEAS 2026 – primele trei reprezentații ale piesei „Livada de vișini”. În rolul lui Trofimov, face parte din distribuția uneia dintre cele mai căutate producții ale Teatrului de Stat Constanța din ultimii ani. Acest spectacol, realizat sub regia hipnotică a lui Andrei Măjeri, și-a câștigat publicul aproape instantaneu: reprezentațiile se joacă cu sala plină, biletele dispar în foarte scurt timp de la punerea în vânzare, iar la nouă luni de la premieră interesul pentru spectacol nu s-a diminuat, ci continuă să crească.

Curând, pe 17 iulie, Cătălin Bucur împlinește 30 de ani. O vârstă la care un actor nu poate vorbi încă despre împlinire, dar are maturitatea să recunoască drumul care e al lui. Restul vine din întâlniri; cu roluri care se imprimă în carne și se expiră pe nări, cu regizori care știu să caute mai adânc într-un actor și cu timpul — singurul care așază, fără grabă, lucrurile în locul cel mai potrivit.

Absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, Cătălin Ștefan Bucur și-a construit parcursul în mod firesc, de la improvizația profesionistă, în trupa IMPROFIX, și experiența de moderator și ghid video al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF 2022), până la întâlnirea cu scena Teatrului de Stat Constanța care – cred că putem spune așa – avea să devină locul maturizării sale artistice. Aici a dat viață unor personaje dintre cele mai diferite: improvizator în “Comedy Shop”; Jason în “Universuri paralele”; Gidi și Avocatul în “Jocuri în curtea din spate”; Golan, El și Cezar Dumitrescu în “Seaside Stories”; Daca în “Trilogia belgrădeană”; Salvamarul Dacian în “Teatro Lúcido la malul infinitului”; Jason Willette în “Universuri paralele”; Wahab și Nihad în “Incendii”; Sir Andrew Aguecheek în “A douăsprezecea noapte”; Trofimov în “Livada de vișini”; George Deever în “Toți fiii mei”.
Deși teatrul rămâne spațiul în care s-a afirmat și în care evoluează, Cătălin Bucur și-a făcut loc și pe ecranul tv, având apariții în producții precum lungmetrajul lui Tudor Giugiu, “Libertate” sau serialul “Atletico Textila”.
Personal, nu sunt convinsă că actorii trebuie măsurați prin numărul premierelor pe ale căror afișe au apărut sau prin inventarul personajelor pe care le-au interpretat. Uneori, de multe ori, criteriul e mult mai simplu. Te întrebi dacă, în distribuția unui spectacol, lipsa unui actor ar modifica sesizabil echilibrul întregului. În cazul lui Cătălin Bucur, cred că de multe ori răspunsul tinde să fie da. Pentru că el este unul dintre acei actori care mișcă subtil centrul de greutate al unei scene. Și nu are nevoie de un rol principal pentru a rămâne în memoria publicului. Uneori intră atât de firesc în țesătura scenei, în tablourile de mișcare dintre personaje, încât abia când momentul se încheie îți dai seama că, fără să fi intenționat, l-ai urmărit pe el mai mult decât pe ceilalți.
Are ceva paradoxal în prezență. Aerul unui băiat bun care, cândva, a fost periculos. Sau poate încă n-a ajuns acolo. Nu poți decide. Chipul îi păstrează o blândețe aproape dezarmantă, însă, dedesubt, se simte pulsația unor energii vulcanice pe care le ține sub control. De multe ori, nu joacă emoția la vedere; o lasă să circule pe sub replica, în umbra gestului, precum lava care își caută drum prin straturile muntelui fără să-i tulbure, încă, liniștea. Și tocmai această stăpânire, această declanșare amânată, îl face imprevizibil.
Privindu-i parcursul din ultimii doi ani, am senzația (destul de rar întâlnită) că am asistat și asist în continuare la un proces aflat în plină devenire, nu la un actor care și-a găsit deja formula personală de joc, ci la unul care o depășește de fiecare dată, la fiecare rol. De la un spectacol la altul, în jocul lui Cătălin Bucur se mai adaugă o nuanță, o precizie proaspăt ascuțită, un risc îmbrățișat. Nu pare interesat să repete ceea ce știe că funcționează; pare să se hrănească din necunoscutul fiecărui personaj nou, din provocarea prin care un rol îl obligă să descopere resurse pe care încă nu le-a folosit; iar asta se vede.
Cătălin Bucur este într-o ascensiune vizibilă. Regizorii îl distribuie cu încredere, publicul îl urmărește dintr-un spectacol în altul, iar la fiecare apariție nouă ne lasă impresia că încă n-am văzut tot ce poate.

Dialogul cu Cătălin Bucur mi-a confirmat, dacă mai aveam nevoie (!?), că există oameni care nu trăiesc din meseria lor, ci în ea și că sinceritatea nu este doar o calitate, ci mai degrabă continuitatea firească dintre ceea ce ești și ceea ce faci.

– Într-o lume în care totul trebuie explicat rapid, teatrul încă își permite „luxul” ambiguității. Credeți că publicul de astăzi mai are răbdare să plece acasă cu întrebări, în loc de răspunsuri?

– E o întrebare căreia încerc și eu să-i găsesc răspunsul de ceva timp. E greu de căutat ce anume îi mai face pe oameni să stea două, trei ore pe niște scaune fără să se ridice, să se fâțâie sau să își verifice telefonul o dată la zece minute. Aici e, de fapt, pariul pe care noi trebuie să îl câștigăm. Cum le păstrăm oamenilor atenția? Prin povești bune. Doar că, din păcate, nu suntem la șezătoare și contează enorm felul în care livrăm poveștile astea (deși și acolo conta câtă carismă avea povestitorul). Abia de aici publicul o să plece acasă cu… ceva, cu orice, e imposibil să nu. Că sunt întrebări, că sunt revelații, emoții, destindere, bună dispoziție, catharsis sau oricum vreți să-i spuneți, important pentru noi e să nu plece așa cum a venit. Chiar dacă pleacă cu răspunsuri și nu cu întrebări, tot e bine. Eu mă frustrez ca spectator atunci când merg la un spectacol și ies din sală neschimbat; mă rog, uneori ies plictisit sau nervos, deci tot schimbat, așa că… da, cred că publicul, în general, are răbdare să iasă cu întrebări, dar asta depinde de mulți factori, iar pe unii chiar nu-i putem controla.

– Există un oraș în care simți că ai devenit cu adevărat actor? Locul în care ai simțit că meseria asta a început să te definească și în care publicul te-a făcut să simți că ești acasă pe scenă.

– Răspunsul e simplu aici. Constanța. Eu sunt bucureștean, acolo m-am născut, acolo am crescut, acolo locuiesc, acolo am familia. În capitală am descoperit teatrul și actoria, în capitală am făcut licența și masteratul, în capitală…
Mă leagă multe de București, dar toată cariera mea de până acum i-o datorez Constanței și Teatrului de Stat Constanța.
Iubesc foarte mult orașul ăsta. Mă surprind mergând pe stradă, explicând oamenilor cu care mă plimb ce s-a întâmplat în cutare loc sau ce clădire e acolo, ce istorie are, cine a stat acolo sau mai știu eu ce. Am devenit un mic ghid. Are multă poezie locul, în comparație cu Bucureștiul, care, în ultimul timp, pentru mine a devenit foarte rece, auster.
Evident că aș vrea să joc și în București, toți actorii ne dorim asta, dar ce s-a întâmplat cu cariera mea la TSC e mult peste orice aș fi putut face eu vreodată în teatru dacă mă încăpățânam să rămân în capitală. Am venit aici cu un scop care a fost nu doar atins, ci și depășit. Publicul este absolut minunat. Simt nevoia să dau orașului ceea ce-mi oferă și vreau să le mulțumesc constănțenilor pe această cale că sunt mereu alături de noi, că ne susțin și ne încurajează. Avem oameni care vin de mai multe ori să vadă aceleași spectacole. S-a creat o comunitate puternică în jurul teatrului și asta se vede nu doar în reacții, ci și în cererea foarte mare.

– Dacă ar exista o singură replică din Livada de vișini, spectacol inclus în programul SEAS, pe care ați dori ca fiecare spectator să o poarte cu sine la ieșirea din sală, care ar fi aceea și de ce tocmai ea?

– Firs spune în ultima replică a spectacolului:
„…Așa mi-a trecut viața, de parcă nici n-am trăit… O să mă odihnesc puțin… Nimic n-a mai rămas, nimic… Nimic! Sunt singur în toată casa.”
Cred că replica vorbește de la sine și nu mai are nevoie de comentarii. Mă duce mereu cu gândul la versurile Mariei Da Fé din melodia Valeu a Pena:
„A meritat
Să trăiesc ce am trăit.
A meritat
Să sufăr ceea ce am suferit.
A meritat
Să iubesc pe cine am iubit.
Să sărut pe cine am sărutat.
A meritat.”

– Teatrul de Stat Constanța a devenit în ultimii ani unul dintre cele mai urmărite teatre din România. Din interior, care este „ingredientul” pe care publicul nu îl vede, dar fără de care acest parcurs nu ar fi fost posibil?

– Dacă vorbim în termeni culinari, ingrediente sunt multe și cred că e o rețetă care se poate folosi în mai toate teatrele. La Constanța a fost nevoie de un bucătar-șef ca să le poată pune la un loc și să le combine în așa fel încât să fie gustos, să mai vină lumea să mănânce. Bucătarul de aici e Directorul teatrului, Erwin Șimșensohn. El a pus ochii pe noi și ne-a băgat în coș. Ca la orice proiect de anvergură, fără o echipă bine aleasă și închegată nu prea poți merge foarte departe. Pornind de la departamentul artistic, până la cel tehnic și administrativ, asta a fost strategia lui Erwin încă de la început: să aducă un nou suflu instituției, să clădească o nouă identitate, fără să dărâme ceea ce era deja aici. A reușit să adune lângă el oameni extrem de capabili, care pot și vor să muncească în slujba acestui obiectiv. Pot să mă întind pe cel puțin trei pagini și să vorbesc despre fiecare om în parte: de la colegii mei actori, extraordinari de talentați și dăruiți, colegii de la tehnic, care sunt niște profesioniști desăvârșiți, pasionați și implicați sută la sută, cabiniere absolut minunate, mașiniști muncitori și dedicați, recuziteri atenți și organizați, până la oamenii de la birouri, fără de care nu am putea funcționa și care ne sunt mereu alături, atât la spectacolele de la sediu, cât și în deplasări. Într-un cuvânt: ECHIPA. Ăsta e ingredientul principal. Iar condimentul e susținerea financiară din partea autorităților locale.

– Ai lucrat cu regizori care au stiluri complet diferite. Există vreun regizor care ți-a demontat complet felul în care obișnuiai să îți construiești personajele?

– Am lucrat cu regizori mari, cu creatori valoroși, însă niciunul nu mi-a demontat felul de a-mi construi personajele. Din contră, mi-au deschis noi lumi creative, mi-au schimbat perspectiva sau mi-au oferit cadrul scenic necesar în care personajul să se nască mai ușor, mai lin, fără travaliu. Asta face un regizor. Lucrează cu lut. Iar lutul e actorul. O mișcare greșită și iese deformat sau se sparge.
La Constanța am avut, slavă Domnului, șansa de a lucra cu regizori de excepție, nume uriașe pentru scena națională și internațională, oameni desăvârșiți pe care nu mă gândeam vreodată că o să am ocazia să-i întâlnesc la lucru și cărora vreau să le mulțumesc că au avut încredere să-mi dea roluri pe mână. Când lucrezi cu regizori de calibru crești aproape fără să-ți dai seama. Realizezi că s-a pus ceva în tine abia la următoarele proiecte și tot așa. Pentru mine a fost o șansă să pot avea atâtea întâlniri frumoase și să pot trece prin atâtea stiluri și forme de lucru.

– Există un regizor cu care încă nu ai lucrat și pentru care ai accepta un rol fără să citești scenariul? Ce te-ar convinge să spui „da” din prima?

– Există mulți regizori cu care nu am lucrat… cei mai mulți. Dar, dacă tot putem face un exercițiu de imaginație, aș ieși puțin din România și aș spune: Milo Rau… sau Oskaras Koršunovas… hai, poate Thomas Ostermeier… sau Katie Mitchell… dar și Sam Yates și… mulți alții. Răspunsul e da.

– Dacă un regizor pe care îl apreciezi în mod deosebit ți-ar spune: „Am un rol extraordinar pentru tine, dar publicul te va detesta”, ai accepta fără ezitare?

– Sunt exemple, și nu puține, în care antagoniștii sunt mai iubiți de public decât protagoniștii, deci argumentul e demontat din start. Un rol extraordinar e un rol extraordinar… nu aș refuza niciodată o provocare de genul ăsta. În “Incendii” joc un lunetist, torționar, violator, o bestie de o cruzime inimaginabilă, dar totuși nu am simțit niciodată că publicul mă detestă, ba chiar opusul. Nu spun că nu există personaje oribile care să-ți provoace repulsie ca spectator, însă, pentru un actor, e o pierdere mare să nu accepți un rol de genul acesta.

– Care este cea mai ciudată indicație de regie pe care ai primit-o vreodată și care, surprinzător, a funcționat?

– Îmi vine în minte un episod pe care l-am avut la repetițiile pentru Teatro Lucido la Malul Infinitului, în regia lui Radu Afrim. Aveam o scenă cu Lili Cazan, în care personajul meu se întâlnește cu o sirenă și are o conversație… puțin abstractă. Nu ne ieșea scena deloc. Am întors-o, am răsucit-o, am încercat să o filmăm pe plajă, ca mai apoi să o proiectăm în spectacol, nu mergea și basta. Apoi, cu două zile înainte de premieră, când eram gata să o scoatem de tot, Radu își ia microfonul și spune: „Hai, duceți-vă în pat și faceți scena acolo.” O indicație aparent banală, dar… nu exagerez, în momentul în care ne-am urcat în pat și am început să dăm text, totul a căpătat sens. Scena avea context, scop și direcție. Ne-am chinuit două luni și răspunsul era chiar acolo, sub nasul nostru. Aveam nevoie doar de o indicație regizorală.

– Dacă mâine ai primi două propuneri în același timp – un rol principal într-un lungmetraj TV și un rol principal într-un spectacol montat de un regizor pe care îl admiri – ce ai alege și ce crezi că ți-ar influența mai mult decizia?

– E o întrebare grea pentru un actor. Teatru sau film? Ce-mi place? Ce-mi doresc mai mult? Care e următorul pas în cariera mea? Sincer, nu știu cum să răspund la întrebarea asta. Probabil aș accepta filmul, pentru că îmi doresc foarte tare să fac pasul către cinematografie. În timpul pandemiei, când teatrele au fost închise, am descoperit ceva la mine. Îmi place să stau în cinematograf. Mergeam de cinci ori pe săptămână și, de multe ori, eram singur în sală. În sine, mersul la cinema devenise rutină. Pe lângă faptul că munca mea ar rămâne imprimată undeva, ar fi mai accesibilă și n-ar mai trebui să o reiau în fiecare seară, mai e ceva. Pe set, actorul e mai ocrotit, e privit cu mai multă grijă, i se oferă un statut mai important, de oaspete. Nu știu, e frumos să simți asta din partea unei echipe întregi. Cred că așa suntem noi, actorii. Când faci doar teatru, începi să visezi la film. Când faci doar film, începi să-ți fie dor de scenă.

– În film există duble. În teatru există doar prezentul. Simți că această diferență te face mai curajos pe scenă sau, dimpotrivă, mai vulnerabil?

– Vulnerabilitatea este una dintre cele mai mari forme de curaj. Diferența despre care vorbești lucrează, de cele mai multe ori, în avantajul actorului. Să fii vulnerabil este o condiție aproape indispensabilă actului artistic, mai ales în artele performative, pentru că vulnerabilitatea se produce în fața oamenilor, nu în solitudine. Curajul vine odată cu exercițiul, cu practica, cu sutele de ore petrecute pe scenă sau în fața camerei. Cu timpul înveți să te expui fără teamă. Așadar, curajul e un precursor al vulnerabilității în arta noastră.

– Dacă ați putea invita pentru o singură seară un spectator care nu a intrat niciodată într-o sală de teatru, ce credeți că l-ar convinge în primul rând să revină: subiectul piesei, jocul actorilor sau surpriza propriei emoții?

– Nu știi niciodată ce îi atinge pe oameni. Asta e supărător, dar și plăcut. Uneori poți să crezi că ai atins culmi cu arta și măiestria ta, când, în fapt, ea nu a ajuns sau nu a atins nimic în spectator. Alteori poți să te desconsideri profund și chiar atunci să apară aprecieri masive. E un joc foarte ciudat pe care nu îl putem înțelege, oricât ne-am chinui. Sunt oameni care pleacă cu povestea, alții care pleacă cu un sentiment sau o emoție, alții care pleacă cu regia, scenografia sau un actor în minte. Important e, ca să fac un arc de cerc și să încheiem interviul ciclic, să plece schimbați. Numai așa putem readuce oameni în sala de spectacol, mai ales dacă sunt pentru prima oară acolo.