Livada lui Măjeri sau o incursiune hipnotică în tremurul unei lumi

Am pășit în Livada de vișini a lui Andrei Măjeri cu o așteptare aproape infantilă: voiam să fiu surprinsă, martoră la o experiență la care imaginația mea nu ar putea ajunge, poate chiar smulsă pentru o clipă din ordinea firească a lumii. Nu știu de ce, la anumite evenimente artistice, încerc astfel de așteptări ce pot părea cu ușurință iluzii — poate pentru că, din când în când, arta are darul de a repara ceea ce realitatea strică fără ezitare: capacitatea noastră de a ne mira în moduri încă neatinse, de a întâlni vraja care nu are legătură cu vrăjitoria în sensul său comun.

Știam că așteptările mele erau, în mod natural, disproporționate — prea înalte pentru a fi satisfăcute —, dar, uneori, există spectacole care nu doar că le ating, ci le depășesc, pe un drum pe care nu-l anticipai. Și acesta a fost cazul montării lui Andrei Măjeri la Teatrul de Stat Constanța.

Nu e vorba aici despre o simplă punere în scenă a unui clasic; ceea ce vezi nu este Cehov reprodus, ci Cehov rechemeat în dimensiunea unui timp care devine simultan prezent și trecut. Livada de vișini a lui Măjeri nu face magie, ci creează o hipnoză: nu te încarcă cu iluzii, ci te integrează, te transformă, te așază în lateralul scenei, între pereți care par să respire și să vorbească cu tine. Este o casă, anunțată de la bun-început “Casa Cehov”, care există mai degrabă ca proiecție din amintirea personajelor și care se dimensionează după percepția spectatorului. Spațiul în care vârstele se pliază — cu nostalgie, durere și candoare — e o cameră a copilăriei peste care timpul a închis ușa, dar în care aerul încă poartă mirosul vieții. Acolo s-a murit, poate, demult; și totuși, ciudat, nimic nu te ține mai viu decât amintirea acelui loc.

Arhitectura spectacolului – milimetric, fiecare respirație, la superlativ 

Liubov Andreevna Ranevskaia, interpretată de minunata Cerasela Iosifescu, e un miracol al fragilității și al grandorii simultane. Năucă, adorabilă, detronată, mofturoasă și bovarică, pășește printre ruinele propriei vieți cu o grație aproape sfidătoare. Jocul ei este mereu „printre lacrimi”, iar tu simți cum întreaga casă — întreaga istorie a aristocrației ruse — se scurge printre degetele sale. Ania, fiica ei (Cristiana Luca), e o pasăre cu aripi prea multe și colorate, gata să se înalțe din orice durere, chiar și din sfâșiatele respirații ale mamei.

Varia, în interpretarea Ecaterinei Lupu, este o prezență cernută de durere, o ființă pietrificată, rănită, dar care emană o frumusețe asemenea unei nopți ce a înghițit luna și stelele, strălucind fără reflexie. Gaev (Liviu Manolache) e resemnatul tragic, al cărui optimism abia mai zâmbește printre ruine. Lopahin, interpretat visceral de Ștefan Mihai, tulbură ordinea lumii vechi prin ambiția sa, devenind stăpânul livezii, dar această reușită îi turmentează mintea și sufletul până la o luciditate aproape dureroasă. Trofimov (Cătălin Bucur) e omul nou, precis, ideologic, iar Pisick (Remus Archip) radiază noblețe în propria decădere. Epihodov, umil și umilit, devine câștigător prin Andrei Bibire; iar Firs, interpretat memorabil de Mirela Pană, transformă bătrânețea într-un urlet asurzitor — și totuși mut — al timpului („mi-a trecut viata de parca nici n-am trait”). Duniașa și Iașa completează tabloul cu prezențe luminoase, clocote de frumusețe rănită, vizibile

Ceea ce fascinează în această montare nu este doar jocul actorilor, ci și felul în care este gândit întreg spectacolul, îmbrăcat de public pe cele patru puncte cardinale. Și, indiscutabil, o notă aparte e dată de construcția scenei: încadrări de lemn masiv, baloți, podele-valiză, o cameră circulară, caleidoscopică, colțul ursului adormit în blană și rânjet, candelabrul sclipitor suspendat, fereastra spre livadă — și totodată spre memorie. Fiecare element devine un ochi extern deschis spre o lume pe care o știm dispărută, dar care încă respiră prin interpretarea fiecărui actor. Spectacolul este lucrat în detaliu pentru ca imaginea să curgă impecabil: luminile și sunetul, costumele, coregrafia, interpretarile muzicale.

Scena balului aduce un tablou amețitor: mișcările mascaților oscilează între unduire și spasm, între fermecător și sumbru, între iluzoriu și stridentul concret, fără a pierde însă niciun moment eleganța subtilă a lirismului cehovian. Spectacolul te ține în suspensie între trecut și prezent, între memorie și vis, între ceea ce a fost și ceea ce nu mai poate fi. Pereții sălii, ai livezii, ai casei, suntem noi: fiecare privire, fiecare tăcere, fiecare lacrimă ne obligă să ne întrebăm ce am păstrat din propriul nostru trecut și ce este iremediabil pierdut.

Nimic nu e mai puternic decât ceea ce a fost salvat

Livada de vișini a lui Andrei Măjeri te învață să privești înapoi zâmbind în timp ce te acomodezi — cu durerea reconciliată, cu eleganța pierderii înrădăcinată adânc în suflet. Măjeri nu ne arată doar o livadă care se vinde și o casă care se prăbușește, în exterior și în interior, ci imperiul tăcerii și al dispariției pe care îl purtăm cu toții, fie că vrem să-l vedem, fie că nu. Pentru că, până la urmă, fiecare dintre noi are o livadă de “ceva” în suflet — un loc pe care îl pierdem, dar nu încetăm să-l locuim.

Și poate că aceasta este adevărata putere a spectacolului: să te facă să simți că, indiferent de ruinele exterioare, fiecare viață are propria livadă de vișini, fiecare dragoste pierdută sau triumf efemer ne definește, ne ține vii — și totuși ne amintește că nu suntem stăpânii nici măcar ai propriei noastre memorii.

Epilog, într-un fel

Da, reiau, există, în spectacolele care reușesc să depășească simpla demonstrație de talent, o formă discretă de grație — acel moment rar în care scena pare să respire singură, iar spectatorul, brusc, își amintește că trăiește. Nu știm exact ce se întâmplă atunci: poate un clinchet de sens, poate doar o rătăcire frumoasă a minții.

În Livada lui Andrei Măjeri, teatrul nu se mulțumește să povestească, ci își asumă riscul de a gândi în alt mod, cu altă tehnică, oarecum mistic. Cehov își întinde umbrele și luminile, iar regizorul — alchimist mai degrabă decât conducător de joc — le reordonează cu o eleganță ușor insolentă. Dintr-o lume care moare se naște, aproape pe neobservate, una care visează să trăiască.

Iar poate că aici se ascunde și sensul artei: nu în triumful de moment, ci în ecoul care persistă după ce totul s-a încheiat. În acea tăcere de după aplauze, unde spectatorul, ușor derutat, descoperă că spectacolul abia începe — în el.