Ada Milea: „Mereu ni se face dor de locul în care nu mai suntem, de vârsta pe care nu o mai avem și de oamenii pe care nu-i mai putem întâlni”

În ianuarie, am văzut-o pe Ada Milea, alături de Bobo Burlăcianu, într-un “Concert’n 2”, la Sala Studio a Teatrului de Stat Constanța, și am aflat că drumul ei se întoarce aici până la începutul lunii martie, când va fi premiera unui spectacol semnat de ea și interpretat de admirabilii artiști constănțeni din echipa lui Erwin Șimșensohn.
Astfel, în mai puțin de o săptămână, publicul din Constanța are șansa de a naufragia pe “Insula” luată de la Gellu Naum și reflectată în ochiul scenei deschis să cuprindă “Insula” Adei Milea. Spectacolul (regie, muzică și versuri – Ada Milea, scenografie, lighting design și video – Andu Dumitrescu) promite să ne așeze în papucii lui Robinson, în singurătatea sa înghesuită de aglomerațiile care dau forma unui gol ce nu poate fi vizibil atunci când nu există punctul nemăsurabil de echilibru dintre prea mult și prea puțin.
Pe cartea de vizită a Adei se găsesc multe creații muzical-dramaturgice montate la teatre de mare prestigiu din România. Îndrăzneala sa artistică a reinterpretat, într-o manieră inconfundabilă, operele unor mari nume ale literaturii – de la Cervantes și Gogol la Ion Creangă, Alecsandri, Gellu Naum și Ion Mureșan.
În proiectele sale, ea recroiește formele muzicale și literare în spectacol teatral, îmbinând inocența fără vârste cu ironia subtilă, candoarea și picătura tămăduitoare de venin din sarcasm, le învârte pe toate până la punctul de fierbere, răsturnând convențiile și dându-i șansa spectatorului să râdă cu poftă, înduioșat, chiar și de el însuși.
Ada Milea este un caleidoscop ale cărei fețe sunt în continuă mișcare, trecând ușor năucitor dar atât de natural de la ipostaza de compozitor la cea de scriitor, de la actor la regizor. Pe scenă pare că se joacă cu ea însăși, cu tot spectacolul, cu fiecare spectator, la modul spontan copilăresc, zâmbind ca un spiriduș care scrie cu aceeași seriozitate și un vers comic și o lucrare de doctorat.
Este un spirit liber și de o frumusețe fragilă care atinge nefirescul, un artist onest mai întâi cu sine, apoi cu lumea din jur, cu o vulnerabilitate care-și face scut de foc din scântei, o natură umană intensă până la apariția întrebării dacă nu cumva dezlipirea tuturor măștilor convenționale scoate la iveală reflexia rănită a sufletului care nu trebuia atins de nicio privire, de nicio reverență, de niciun alt suflet ieșit din scoica sa.

Vorbind cu Ada Milea, poți crede că ai primit răspunsuri, că te-ai apropiat de zona în care o poți cunoaște. Pe ea, artistul care poate singur să acopere toată scena, toată sala, tot gândul spectatorului. După ce te-ai îndepărtat însă, îți este clar că răspunsurile primite sunt mici oglindiri a ceea ce doreai să afli. Cel mai probabil, răspunsul nu e niciodată complet, definitiv. Dar, cu siguranță, el se află undeva, în spectacolele Adei Milea, acolo unde teatrul se transformă într-un necuprins loc de joacă, iar joaca se dă peste cap și devine artă.

– Cum găsiți Constanța de la o vizită la alta, aveți un loc preferat?
– Constanța e tare frumoasă. Mereu. Loc preferat? Marea. Ba nu, teatrul! De fapt, marea din teatru. Îmi place marea, din orice unghi.

– Cum a apărut oportunitatea de a colabora Teatrul de Stat din Constanța, pentru spectacolul a cărui premieră este programată în februarie?
– Erwin Șimșensohn m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez ceva. În acel moment, cred că era anul 2021, teatrul era în reparații, sala Studio încă nu exista și timpul de lucru era scurt. De aceea ne-am gândit să pornim de la ceva ce-am mai făcut. Pentru un text de care nu m-am atins e nevoie de mult mai mult timp, timp pe care nu îl aveam (nici eu, nici teatrul). Transformarea unui text în cântece durează. Durează identificarea scenelor care pot genera melodii și înlănțuirea lor logică, în funcție de situații și personaje. Pare o joacă, dar e multă muncă în „bucătăria” spectacolelor. Prima Insulă a fost creată și cântată împreună cu Alexander Balanescu, în 2006, la Londra, în limba engleză, cu sprijinul South Hill Park Centre – Bracknell și a ICR Londra. Aceea era o variantă de concert în 2 personaje, melancolică și descriptivă. Am avut multe reprezentații, mai ales în străinătate, apoi a apărut un CD cu această versiune. Există și online. Câțiva ani mai târziu, profitând de invitația Teatrului Național din Cluj, am făcut o „Insulă” nouă, cu alte melodii, texte, situații și multe personaje. De fiecare dată când revin la Insula lui Gellu Naum se schimbă aproape totul. Nu-mi place să înghesui actorii în forme, ci să recreez totul împreună cu ei.

– Cum ați lucrat cu echipa teatrului de stat Constanța? Ce v-a plăcut cel mai mult la artiști de aici?
– Păi, mi-s atât de dragi… Toți! S-au jucat în atâtea feluri încât ne-a fost destul de greu să alegem un fel. Mi-s foarte, foarte dragi!

– Cum compuneți? De unde vă luați inspirația?
– De la autorii după care lucrez și de la colaboratori… Cântece după capul meu, ca pe vremea studenției, nu prea mai fac. Nu mai fac de… de când am plecat definitiv în Canada și m-am întors după două luni. Atunci am avut o mare schimbare de perspectivă și am zis că e mult mai interesant să lucrez pe textele unor autori pe care vreau să-i arăt celorlalți, așa cum îi văd eu. Adică, să-i „traduc” în „limba” asta cântată .

– Privind acum în urmă, cum vedeți această întoarcere în țară?
– E destul de lungă povestea. Și varianta prescurtată e lungă. Varianta prescurtată ar fi că lucrez cel mai bine în limba română. Și, dincolo de limbă, cred că avem niște rădăcini de care ne dăm seama numai când încercăm să ni le rupem. După ce m-am întors în țară, am început să lucrez la „Cartea cu Apolodor” de Gellu Naum și am avut impresia că și eu sunt Apolodor. Suntem mulți Apolodor pe lume. Personajul ăsta de câte ori pleacă undeva își dorește să fie în altă parte. Mereu ni se face dor de locul în care nu mai suntem, de vârsta pe care nu o mai avem și de oamenii pe care nu-i mai putem întâlni.

– Sensibilitatea poate fi și pentru mulți chiar este un handicap. Pentru un artist, cum este?
– Depinde cum o gestionăm. Putem să o deturnăm ca să fie folositoare, dar și când e folositoare doare. Și când râdem de ea doare. Dar… da. Locuim cu ea în noi, fiecare cu câtă are.

– În vreun spectacol, ați avut vreo reacție neașteptată din public care v-a surprins ori chiar blocat pe moment?
– Prima care îmi vine în minte… Sigur, am avut mai multe, dar prima care îmi vine în minte e dintr-un concert cu “Alcool” după Ion Mureșan. Cântam un fragment în care era vorba despre un „îngeraș sfrijit”, care era un „mic îngeraș recuperator”, salvatorul poetului scufundat în alcool. Când am zis “îngeraș sfrijit”, o doamnă din sală cu un guler enorm de vulpe a sărit în picioare și a zis “Doamne, ferește!”, și-a făcut o cruce mare și a plecat. Noi am stat muți până a ieșit, apoi am continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulți spectatori au crezut că așa trebuia să fie, că doamna făcea parte din spectacol.

– Ce diferență, ca răspuns la piesele dvs, ați găsit între un public alcătuit majoritar din adulți și unul în care predomină adolescenții?
– Nu știu, pentru că sunt amestecați tot timpul. Am avut puține cazuri neamestecate. A fost o situație interesantă la Brașov, la filarmonică. Oamenii așteptau să se pună în vânzare biletele, au fost foarte atenți și se uitau des pe pagină, dar (brusc) le-a apărut că sunt vândute toate. Ne-au rugat să întrebăm și așa am aflat că se organizaseră niște școli și luaseră toate biletele pentru elevi. I-am rugat pe organizatori să mai ținem o reprezentație și pentru cei care vor să vină, nu numai pentru copiii aduși cu forța și s-a mai suplimentat cu o reprezentație. Culmea e că tocmai concertul pentru școli a fost cel mai interesant, pentru că spectatorii aduși cu forța nu se așteptau să le placă. La început am văzut niște moace acre de adolescenți care nu aveau niciun chef de povești cu pinguini. Se uitau cu dispreț spre noi, sau în telefoane. După câteva cântece au uitat să se mai uite cu dispreț, râdeau și se bucurau de ceea ce se petrecea acolo. Mi s-a părut un câștig uriaș. Moacele acre nu mai existau la final. Cu publicul care știe la ce vine eram obișnuiți, dar cu cei cuceriți pe parcurs….

– Ce vă încântă mai mult, un public care vă cunoaște și are reacție imediată sau unul care începe să vă descopere și trebuie cucerit?
– Ambele. Cu cei care trebuie cuceriți e riscant. Depinde foarte tare de context, de sunet… Depinde de atâtea lucruri… Depinde mult de sunetul din sală, dacă oamenii înțeleg sau nu textul, depinde de cum se face conexiunea cu publicul. De exemplu, la un moment dat am cântat într-o pușcărie și era acolo o stare de… pușcărie, dar din cauza unei întâmplari pușcăriașii au ascultat orice le-am cântat și s-au bucurat de fiecare piesă. E important să găsim conexiunea potrivită cu publicul.

– Cum ați ajuns să cântați acolo, la pușcărie?
– Se lansa o revistă la pușcăria din Târgu Mureș, revista „Minciuna”. Un fel de „pui” al revistei Academia Cațavencu. Țin minte că era și Mircea Toma prezent. Erau foarte mulți pușcăriași jos, în curte, dar foarte mulți și la ferestre. Vorbise directorul închisorii, un tip arogant, cu un discurs pe care nu vreau să-l comentez, atmosfera era rece, apoi a urmat recitalul meu. Am început cu ceva ce părea că taxează aroganța directorului închisorii și pușcăriașii au aplaudat frenetic. După ce i-am cucerit, am putut cânta orice. A fost important momentul în care i-am convins pe cei care habar nu aveau ce cânt să asculte un pic. Se pare că acel „pic” i-a prins și atmosfera a devenit, brusc, prielnică.

– O replică spusă cum și când trebuie poate întoarce un public dintr-o dispoziție într-o stare opusă…
– Da. Prima dată când am constatat asta eram o amărâtă de elevă în clasa a noua, la Bistrița. Casa de Cultură găzduia un dialog al unor filozofi clujeni cu publicul bistrițean. În anii ’90 lumea era extrem de receptivă la asemenea evenimente. Veneau des în Bistrița mari personalități… și mereu marile personalități erau oameni deschiși, comunicativi, prietenoși cu publicul. Eh, dezamăgire! De data aceasta, filozofii clujeni erau îngâmfați, jigneau publicul și făceau glume de prost gust pe seama bistrițenilor incapabili să intre în dialog cu ei („La Bistrița s-au aflat toate tainele Universului, de aceea nu pune nimeni întrebări?” etc). Microfonul destinat publicului zăcea neatins, pentru că atitudinea celor din scenă crispa pe toată lumea din sală. La un moment dat, furia m-a împins spre microfon. Repet, eram o amărâtă de elevă în clasa a noua, care nu fusese niciodată aproape de vreun microfon. I-am auzit pe cei din scenă zicând: „Oooo, publicul bistrițean și-a găsit o reprezentantă pe măsură”, apoi am simțit un val de ură din sală. Într-adevăr, păream ultima persoană care ar fi putut zice ceva cât de cât deștept. Mă ura toată sala. Am ajuns la microfon și am zis “- Am o întrebare”, iar replica a venit ironic, printre râsete disprețuitoare “- Firește că aveți o întrebare, de asta ați venit la microfon”. După o pauză, am continuat “- Întrebarea mea este: dumneavoastră știți de ce nu pune nimeni întrebări?” Publicul a izbucnit în aplauze. În câteva secunde, cuvintele potrivite au transformat ura în simpatie. Atunci cred că am realizat câtă putere are cuvântul.

– Aveți trac la spectacole, dacă da, cum depășiți momentul?
– Am emoții până începe spectacolul, dar după ce începe știu ce am de făcut. De cele mai multe ori, emoția vine din nerăbdare: abia aștept să cânt ceva, sau altceva… să văd reacția oamenilor, participarea lor. E atât de puternică dorința de a prezenta cântecele sau ideile din cântecele respective, încât tracul dispare fără să știu când.

– Vi s-a întâmplat vreodată să vă gândiți la versuri despre politicienii zilei, să intenționați să îi ridiculizați și să descoperiți ca ei sunt atât de ridicoli în mod natural încât aproape ca sunt epuizate toate resursele de imaginație?
– Mi s-a întâmplat, fără să urmăresc asta. De exemplu, lucram un concert după “ O scrisoare pierdută” de Caragiale și ne tot trezeam că recunoaștem politicieni pe care n-am vrut să-i zugrăvim. Din păcate, ei sunt prezenți în viețile noastre încă de pe vremea lui Caragiale, neschimbați și nemuritori. Și în “Chirița” am recunoscut persoane la care nu doream să ne referim, dar orice făceam tot apăreau.

– Într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, credeți că muzica ar putea să devină terapie de vindecare a unor boli, prin vreo metodă de concentrare a unor frecvențe sau pur si simple pe baza emoțiilor transmise?
– Nu știu, nu mă pricep, dar mă bucură că văd spectatori cărora li se citește bucuria pe chip și sunt fericită că îi aud, după câte-un spectacol: “gata, ne-am încărcat bateriile pentru toată săptămâna” sau „ne-am încărcat bateriile pentru o lună”.

– După ce umblăm prin lumea asta în care suntem toți mai mult sau mai puțin înghesuiți, ne retragem în carapacea care e lumea noastră, cu toate visele și fricile, sunetele și tăcerile noastre. Dacă vă gândiți acum la cele mai recente călătorii în lumea dvs, vă întâlniți cu copilul Ada sau cu adultul de azi?
– Meseria ne permite să păstrăm copilul din noi și să ne bucurăm de el. Dar totul se întâmplă la vedere: când e „vreme frumoasă” în „lumea noastră” copilul se arată, dar când ne e mai puțin bine vine adultul preocupat de calcule și atunci nu mai e așa frumos în „lumea noastră”.

– Inteligenta artificială capătă puteri tot mai mari pe zi ce trece. AI poate compune muzică, poate inventa fotografii, poate scrie referate, posibil curând va scrie cărți, poezii. Credeți ca o tehnologie avansată poate transmite emoție, astfel încât să înlocuiască artiștii?
– O fi posibil, cred, să fie transmisă emoție prin AI, dar mă gândesc că e vorba despre alt tip de emoție. De aceea nu cred că tehnologia l-ar putea împiedica pe om să-și trăiască emoțiile cum vrea. Nici teatrul n-a dispărut odată cu apariția filmului, cum se temeau unii. Așa că… nu cred că se va renunța la artiștii reali, chiar dacă e mai comod și mai ieftin cu ce poate face AI. Habar n-am dacă producțiile artistice realizate de AI pot avea exact același efect, sau un efect mai bun… Dar sper că va fi loc și pentru varianta umană. Așadar, cred că este loc și pentru alternativele viitorului. Nu mă sperie noutatea. Încă.

– Dacă v-ar ruga ministrul culturii să îl ajutați cu o variantă de slogan pentru promovarea culturii în țara noastră, ce varianta i-ați propune? Un vers dintr-un cântec, un titlu adaptat…
– Ce bine că nu mă roagă!

Sursă foto din spectacole: Teatrul de Stat Constanța