SEAS 2024: „La câțiva oameni distanță de tine” sau cum face Radu Afrim chirurgie pe suflet, prin teatru

Din seria spectacolelor semnate Radu Afrim, prezentate la Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului 2024, vineri, 30 august a.c., a fost prezentat „La câțiva oameni distanță de tine”.

Dacă cineva ar fi văzut de sus Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanța, vineri seara, putea observa o mulțime veselă de umbrele diverse care se mișcau hotărât, toate concentrate spre ușa de intrare. Sala de spectacol s-a umplut până la ultimul loc, iar publicul era pregătit pentru… nu știa exact pentru ce, deoarece așa se întâmplă atunci când în fața ta, în jurul tău și prin tine se va desfășura un produs artistic marca Radu Afrim.

Radu Afrim este, fără îndoială, un regizor ale cărui viziuni artistice nu sunt întotdeauna pe gustul tuturor, însă în , „La câțiva oameni distanță de tine”, acesta reușește să găsească un fin echilibru între accesibilitate și profunzimea explorată abrupt, deschizând porțile unui spectacol capabil să atragă un public mai divers. Afrim nu renunță însă la specificul său creativ – o pătrundere nepoliticoasă în adâncurile sufletului uman, fără vreo cosmetizare a realităților dure și incomode ale existenței, cele despre care foarte mulți dintre noi cred că acestea nu există dacă ei refuză să le vadă și, prin urmare, chiar dacă uneori vorbesc despre ele, o fac de parcă se referă la niște accidente tragice aflate într-un contemporan paralel.
În „La câțiva oameni distanță de tine”, prin teatru, se radiografiază tematici acute și actuale precum migrația, violența domestică, alcoolismul și nevoia sfâșietoare de evadare din cotidianul copleșitor („Vreau să dispar. Nu să mor, nu să plec, să dispar pur și simplu” spune personajului tânărului Victor interpretat cu venele deschise și aerul oprit în piept de un tulburător Marius Manole).
Spectacolul lui Radu Afrim ne pune direct în fața ochilor, lipită de gene, o lume în care distanțele dintre oameni sunt nu doar geografice, ci și emoționale și psihologice: lumea în care trăim zi de zi și pe care o percepem din unghiul limitelor noastre, pe care le avem și pe care ni le impunem.
Deși piesa este construită pe dramele unor oameni normali, chiar banali, iar accentele dramatice sunt puse țintit, în spectacol există amuzament și se râde, dar este un râs care se descarcă automat ori uneori îți îngheață în gât, neavând puterea de a te elibera.

Povești reale din Bistrița lui Dan Coman și Radu Afrim
Cele două episoade ale spectacolului sunt radiografii tremurate de viață, cazuri petrecute în două familii din Bistrița, povești scrise de Dan Coman, repovestite scenic de Radu Afrim.
Și ce propuneri artistice au putut să ofere destinele unor oameni aparent banali, așa cum sunt mulți în jurul nostru, pentru ca din miezul acestora să crească un text și apoi un spectacol?
Personajele care fac subiectul celor două povestiri sunt aparent cunoscute, probabil că fiecare dintre noi știe sau a auzit de familii precum cele prezentate, familii desprinse din banalul și comunul cotidian. Din viața reală, cea în care culorile nu sunt amestecate pentru a da nuanțe, iar formele nu cuprind, nu separă, ele doar plimbă conținutul și-l trece dintr-un stadiu în altul.
Iar ficțiunea – oricât de mult s-ar juca imaginația cu monștrii ei cei mai teribili – nu are prea multe șanse de a se apropia de realitatea comună și feroce totodată, coagulată din emoții unice, fatalitățile absurde ale cotidianului sau apocalipsa clipei de rătăcire totală.
În ceea ce privește colaborarea repetată dintre Radu Afrim și Dan Coman, este de remarcat faptul că regizorul își asumă și rolul de promotor al literaturii române contemporane, aducând-o în lumina reflectoarelor prin spectacolele sale.

O distribuție de notă maximă
Distribuția spectacolului atinge excelența, compusă din Natalia Călin, Marius Manole, Mirela Oprișor, Marius Bodochi, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu.
Marius Bodochi a stăpânit impecabil scena, cu umor în rolul polițistului pensionat și cu sfâșietor dramatism în rolul tatălui care-și trăiește prezentul refugiindu-se în fotografiile trecutului, iar Natalia Călin este adorabilă, tristă, adorabilă și memorabilă, în rolul mamei chinuite care nu-și permite niciun vis, dar gustă o formă a fericirii date de cele mai mărunte plăceri atunci când, orchestrându-și imaginatul sejur, rămâne singură cu ea însăși, două săptămâni. Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu joacă tinerii din spectacol, frumoși la modul sălbatic, plini de o energie explozivă, totodată fragili și instabili. Mirela Oprișor și-a jucat cele două roluri în cel mai credibil mod, respirând emoție și ajungând la public fără vreun efort vizibil.
În cele două episoade ale spectacolului, Marius Manole a transformat scena într-un adevărat teren de joacă teatrală. În prima parte, în unele secvențe a sărit ștrengărește, în altele s-a rostogolit cu o dexteritate sportivă. A escaladat masa, a săltat sprinten peste obstacole și s-a transformat în una din cele două babe nebune de la nuntă, care a dansat într-o manieră greu de anticipat, foarte comic și puțin șocant, până când i-au cedat ciorapii, de la prea multă zbenguială ori de la hohotele de râs ale sălii. În a doua parte a spectacolului, plin de umor în rolul „baba Klara”, nonagenara îngrijită de o badantă româncă, Marius Manole a dat viață unui personaj strident și ușor halucinant printr-o atitudine lipsită de inhibiții, deși era redus la tăcere. Părea o marionetă electrocutată, controlată de propria fantezie. El a surprins din nou publicul, alergând pe tocuri în travesti, înconjurând sala și aterizând în brațele câtorva spectatori, cei câțiva bărbați din public fiind surprinși să se trezească cu Marius Manole pe genunchi, agățat de gâtul lor și pregătit pentru un pupic.

Scene în scenă și locul de descărcat nervii 
Acțiunea se desfășoară la vedere, pe o scenă ce evocă două încăperi de bloc (bucătărie și un dormitor), separate printr-un fel de a treia cameră cu pereți transparenți de plexiglas, un element de decor multifuncțional care se transformă în diverse alte spații (casa din America, camera bătrânei). În partea din față a scenei, a fost amenajată un fel de groapă cu pietre albe, un „loc de dat cu capul” în care personajele își descarcă nervii, furiile.

„Sufletul meu are culoare verde crud și proaspăt, ca pătrunjelul din grădina sfântă a mamei”
Cele două povești care se intersectează în acest spectacol sunt autonome, și în fiecare dintre ele Radu Afrim aduce în scenă o lume brutal de reală, dar și profund umană, având ca suport tematici diverse — criza economică și emigrarea, violența domestică, dependența de alcool, singurătatea și nevoia disperată de a fi acceptat fără rezerve și iubit. Spectacolul deschide traume și vorbește despre fragilitatea apropierii dintre oamenii care sunt legați dar legăturile nu au noduri sau puncte de sprijin.
În prima parte a spectacolului, vedem o familie disfuncțională care încearcă să mențină aparențele: mama inventează un curtezan inexistent, copiii mimează o fericire care nu există. În a doua poveste, distanțele devin măsurabile: kilometri întregi îi separă pe cei ce ar trebui să fie apropiați. Mama pleacă în străinătate, sacrificându-și copilul pe altarul supraviețuirii economice, iar acolo ajunge să-și dorească o șansă nouă la „viața asta, atât cât mi-a mai rămas”. Personajul Mirelei Oprișor, îngrijitoarea de bătrâne plecată departe de familia și locul în care s-a născut, nevoit fiind să răspundă la întrebarea legată de culoarea pe care ar avea-o sufletul ei, răspunde sfâșietor: „Sufletul meu are culoare verde crud și proaspăt, ca pătrunjelul din grădina sfântă a mamei”.

În numele tatălui, nicio rană nu se vindecă până nu a sângerat până la ultima picătură
În centrul fiecărei povești se află figura tatălui, un personaj care domină prin absența sau prezența sa, creând distanțe și rupturi greu de reparat. Pe de o parte, în prima poveste, tatăl mort, alcoolic și violent, a devenit un spectru asupra căruia fiica și fiul își proiectează ura (ea) și disperarea (el). Pe de altă parte, în a doua poveste, tatăl încă prezent, dar prăbușit în propria neputință, devine o umbră cu care fiul luptă pentru a-l salva și, implicit, pentru a se salva și pe sine.
Această lume a taților și fiilor dezvăluie o autoritate apăsătoare, în care de multe ori slăbiciunile se manifestă prin brutalitate, conflictele se ascut unele pe altele, iar traumele par de nevindecat. Totuși, în acest peisaj al războaielor sufletești, regăsim și o tandrețe nespusă ori stângace atunci când este exprimată, așteptări neîmplinite, o nevoie de înțelegere și o mare, foarte mare nevoie de iertare. Se dorește o împăcare aproape imposibilă, dar necesară, căci dincolo de ea, fie chiar și incompletă sau tardivă, se întinde hăul: prăbușirea, fuga, confuzia, dezumanizarea, disperarea.
În acest context dramatic, fiecare fiu (Victor, Jimmy) își croiește drumul „în numele și în pofida tatălui”, la fel cum face și fiica, Eliana, acționând sub umbra unui părinte care nu a reușit să fie un adevărat tată. Toți — fii și fiice deopotrivă — sunt rătăciți în propriile coordonate, răniți, încă legați de figura paternă, cu nevoia disperată de a înțelege de ce s-au petrecut toate așa cum au fost, la cine este vinovăția, cum se pot face înțeleși, cum pot accepta și în care loc din toate acestea începe drumul iertării.

„La câțiva oameni distanță de tine”: viața – măsurată în oameni
În concluzie, „La câțiva oameni distanță de tine” este o cronică scenică în care, mai puțin sau mai mult, ne putem regăsi cu toții, o călătorie trepidantă între râs și plâns, între apropiere și distanțare, provocându-ne să observăm cu onestitate și empatie ceea ce suntem acum și să medităm la ceea ce am putea deveni. Radu Afrim, folosind subtilitatea sa proprie dar parolată cu datele fiecăruia dintre noi, subtilitate devenită amprentă artistică, ne reamintește că, în profunzimea fiecărei distanțe există posibilitatea apropierii dorite sau a reconectării necesare, oricât de dificil ar părea să accepți că uneori drumul spre cel de alături, precum și drumul spre propria ființă, este cel mai greu și chiar lung drum pe care îl faci într-o viață.
Am zâmbit și am râs la acest spectacol, dar am și plâns cumva fericită că pot simți suferința, simpla percepție a existenței și a naturii pe care o are durerea fiind partea cu care începe vindecarea.