Bogdan Bola: Unirea Dobrogei de Principatele Române, rezolvarea „Chestiunii Orientale”, efectele „Tanzimatului”

”Când discutăm despre Războiul de Independență care a condus la Unirea Dobrogei de Principatele Române, de multe ori uităm să explicăm și contextul. Și pentru că mai este doar o săptămână până la Ziua Dobrogei, voi încerca să vă ofer o imagine cât mai clară despre acele zile în care chiar se scria ISTORIE!! Evenimente precum rezolvarea „Chestiunii Orientale”, efectele „Tanzimatului” sau eforturile diplomatice extraordinare din acea perioadă trec neobservate de public, cu toate că acestea fac parte din cadrul general prin care, noi dobrogenii, am revenit la Patria Mamă.

La jumătatea sec. XIX, Dobrogea se afla în continuare sub Imperiul Otoman, într-o perioadă istorică a acestuia denumită Tanzimat (tradus „Reorganizare”). Începută în 1839 și încheiată în 1876, reformele perioadei Tanzimat au avut ca scop modernizarea Imperiului Otoman, apărarea integrității sale teritoriale și lupta împotriva agresiunilor externe. Reformele au încercat să-i integreze pe nemusulmani și pe cei de alte naționalități decât turcă în societatea otomană prin asigurarea unor drepturi egale, așa cum s-a întâmplat și în Dobrogea. Cu toate acestea, elementele conservatoare musulmane au opus rezistenţă încercărilor de reformare a Imperiului otoman, fapt care a înfrânat dezvoltarea social-economică a tuturor provinciilor sale.

Pe acest fond de nemulțumire și neliniște, „Problema Orientală” (denumită și „Chestiunea Orientală”) ia o nouă amploare. Să ne înțelegem de la bun început, această expresie nu este aplicată unei probleme anume, ci include o varietate de chestiuni apărute între secolele al XVIII-lea și al XX-lea, cauzate de decăderea Imperiului Otoman, fapt ce a generat instabilitate în regiunile europene aflate sub dominația turcilor. În acest context, izbucnește răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), apoi din Bulgaria (1876), urmate de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru pe de-o parte şi Imperiul otoman de alta.

Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile înfăptuite de otomani împotriva populației civile din toate aceste țari au șocat opinia publică europeană. Astfel, s-au creat circumstanţele prielnice pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar, Alexandru al II-lea, era hotărât să recupereze pierderile teritoriale suferite de ţara sa și să acționeze ca „protector al creștinilor ortodocși” din Imperiul Otoman (titulatură primită după pacea de la Kuciuk-Kainargi, despre care am mai vorbit).

Aceasta era situația geo-politică înaintea izbucnirii Războiului de Independență, fiind create astfel condiţiile favorabile schimbării statutului internaţional al României. La începutul anului 1876, când criza orientală era la un punct culminant, Guvernul Român condus de Lascăr Catargiu întreprinde o acţiune diplomatică menită să sondeze puterile garante în privinţa eventualei proclamări a independenţei Statului Român şi acceptării lui ca stat neutru.
Dacă sârbii, grecii şi italienii au primit cu entuziasm nota noastră diplomatică, oamenii politici din Europa Centrală şi Apuseană s-au dovedit mult mai rezervaţi în aprecieri.
Ambasadorul britanic a replicat că miniştrii englezi garantau existenţa ţării noastre atâta timp cât aceasta face parte din Imperiul otoman, fiindcă Marea Britanie era interesată în menţinerea acestuia, dar „ca stat independent, puţin importă de este sau nu o Românie”. Guvernul conservator a lui Catargiu bate în retragere, ceea ce a accentuat frământările politice din România şi duce la schimbări la nivelul guvernului, în 1876.

Politica de neutralitate a guvernului român era sugerată inclusiv de Rusia („această politică trebuie să constituie totdeauna pavăza României”), care nu avea niciun interes să vadă o Românie unită și independentă. Rusia cerea totodată ţării noastre să nu încalce tratatele internaţionale, să nu irite Poarta Otomană „prin năzuinţe pripite” şi să nu se amestece în treburile din Balcani. În paralel însă, pe măsură ce criza orientală se agrava, Rusia şi Austro-Ungaria se străduiau să profite cât mai mult de ea, pentru a-şi împărţi zonele de dominaţie în Balcani.

Diplomaţia românească, intuind înţelegerea dintre cele două mari puteri vecine, a adoptat începând din vara anului 1876 o atitudine mai fermă faţă de Poarta otomană şi a intensificat acţiunile diplomatice. Acestea subliniau următoarele aspecte: Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman; România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național; într-un conflict, România ar urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

În iulie, după victoria covârşitoare în alegerile din luna precedentă a grupării liberal-radicale, Ion C. Brătianu a format un nou guvern. Acesta considera neutralitatea doar o etapă şi pregătea o viitoare implicare a României, într-un fel sau altul. Când, la sfârşitul lunii august, împăratul Francisc Iosif a făcut o vizită la Sibiu, Brătianu a venit să-l salute, cu scopul de a-i afla intenţiile în privinţa eventualului război ruso-turc. Peste o lună, Brătianu, însoţit de ministrul de Război şi alţi ofiţeri s-a deplasat la Livadia (în Crimeea) pentru a discuta cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul Gorceakov despre prefiguratul război antiotoman.

Colaborarea cu Rusia pentru obţinerii independenţei era strâns legată de problema sudului Basarabiei (judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail), restituit Moldovei prin Tratatul de la Paris (1856), un obiectiv primordial al ţarului. Convenţia negociată de Brătianu şi de diplomatul rus A.I. Nelidov părea să înlăture această primejdie, ea asigurând armatei ruse libera trecere prin România, în timp ce Rusia îşi asuma obligaţia de „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”, formularea „integritatea actuală” vizând direct apartenenţa sudului Basarabiei la România.

Cu toate acestea, colaborarea româno-rusă a fost de la început pusă sub semnul unor gesturi lipsite de tact şi bunăvoinţă. După ce Rusia a declarat război Imperiului otoman (la 12/24 aprilie 1877), la intrarea trupelor imperiale în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând cu bună ştiinţă autorităţile. În ceea ce priveşte o eventuală cooperare militară, ea a fost categoric refuzată. Cancelarul Gorceakov îi declara gen. Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta”.

Cu toate acestea, guvernul român hotărăște pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armata permanentă, cea teritorială cât și pe cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei era încheiată – peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000.

Această mișcare a guvernului român a fost făcută exact când trebuia, deoarece pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul României şi refuzul domnitorului de a se supune ordinelor comandantului armatei turceşti au determinat bombardarea de către artileria turcă a oraşelor de pe Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi (26 aprilie/8 mai). Artileria română a ripostat, bombardând Vidinul. Între România şi Turcia intervine de facto starea de război. După discursul lui Kogălniceanu din 9/21 mai, Camera Deputaţilor şi Senatul au votat moţiunea de proclamare a Independenţei („În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare!”), iar a doua zi Suveranul semna și răspundea Proclamaţiei de Independenţă în faţa parlamentarilor adunaţi la Palatul regal.

Cam atât pentru moment, să-mi fie cu iertare dacă a fost prea multă informație, însă cred că dobrogenii merită să cunoască, pe îndelete, istoria frumoasă și tumultuoasă a acestor locuri. Explicând cadrul general al evenimentelor, săptămâna viitoare vom povesti pe larg despre acțiunile militare din campania din Bulgaria, care au condus la alipirea Dobrogei la Principatele Române și au pus bazele la crearea Statului Modern Român.”

SURSA: Facebook